„Acum că soțul tău a murit, fă-ți doliul, fă-ți bagajele și să nu te mai întorci niciodată!”

Pe hârtia aceea scria negru pe alb: casa, terenul și toate conturile erau trecute pe numele meu. Totul. Nicolae făcuse actele cu câteva luni înainte să plece dintre noi, fără să-mi spună un cuvânt.

Am simțit cum mi se umezes­c ochii. Nu de bucurie, ci de recunoștință. Omul ăsta, care mereu îmi zicea să nu-mi fac griji, chiar avusese grijă de mine până la capăt.

Am mulțumit directorului, mi-am luat hârtiile și am ieșit în stradă. Aerul mirosea a frunze umede, iar cerul parcă era mai senin ca oricând. Pentru prima dată după înmormântare, am simțit că pot respira din nou.

Când m-am întors acasă, Rareș și Roxana erau în curte. Roxana avea în mână o ruletă, iar Rareș butona telefonul. Când m-au văzut, au încremenit.
— Mă bucur că v-ați apucat de planuri, am spus calm. Dar s-ar putea să trebuiască să le schimbați.

Roxana a ridicat sprânceana.
— Ce vrei să spui cu asta?
Am deschis mapa și am pus actele pe masă, exact acolo unde stătuse cândva Nicolae.
— Asta e casa mea. Și terenul e tot al meu. Așa a vrut Nicolae.

Tăcerea s-a așternut brusc. Rareș s-a înroșit la față, iar Roxana a rămas fără replică. Încerca să citească documentele, de parcă ar fi sperat că n-a văzut bine.

— Asta e imposibil, a izbucnit ea în cele din urmă. Noi trebuia să…
— Nu, am întrerupt-o. Voi n-ați avut niciodată nimic aici. A fost și va rămâne casa familiei mele.

Am văzut cum Rareș își coboră privirea. Pentru o clipă, am crezut că o să spună ceva. Dar n-a făcut-o. Poate că rușinea îl ținea pe loc. Sau poate, în sinea lui, știa că meritam.

După ce au plecat, am rămas singură în curte. Am privit spre fereastra dormitorului, unde lumina soarelui cădea blând peste perdeaua albă. În liniștea aceea, am auzit parcă vocea lui Nicolae:
„Ți-am spus că totul o să fie bine, dragă mea.”

Am zâmbit. Nu mai simțeam furie, nici durere. Doar o pace adâncă. Am decis atunci să vând casa. Nu pentru bani, ci ca să rup legătura cu tot ce mă rănise.

Câteva luni mai târziu, m-am mutat într-o casă mică, la marginea orașului. Am început să lucrez la atelierul de flori al unei prietene și, pentru prima dată după mult timp, m-am trezit dimineața cu zâmbetul pe buze.

Viața mea nu mai era cea de dinainte, dar era a mea. Cu propriile greșeli, amintiri și începuturi. Iar când, uneori, mai privesc spre cer și îmi amintesc de Nicolae, nu simt tristețe. Simt doar o recunoștință liniștită — pentru că, și după moarte, m-a învățat cea mai mare lecție: să nu las pe nimeni să-mi ia locul în propria viață.