TATĂL MEU A PLECAT LA PESCUIT CU PRIETENII SĂI ȘI A UITAT DE A 18-A MEA ZI DE NAȘTERE

…raft de pescuit. Lung, greu, complet ambalat, cu etichetă de magazin pe el.

— Ce zici? E ultimul model. L-am testat deja, e incredibil! A fost la reducere, dar e de firmă. Acum putem merge împreună, tată și fiică, cum n-am mai făcut-o niciodată! a spus cu entuziasm, ca și cum ar fi fost cea mai frumoasă idee din lume.

Am rămas blocată, cu mâna pe mânerul lansetei. Încercam să înțeleg ce se întâmplă. De ziua mea, după ce m-a uitat, după ce mi-a rupt inima în bucăți… mi-a luat un cadou pentru el. Nu pentru mine.

— Tată, eu nu pescuiesc, am spus încet, fără să-l privesc în ochi.

— Eh, de-aia! Ca să începi! Uite, poate o să-ți placă. E relaxant, știi? Te scoate din casă… și mă scoate și pe mine din vină, aș adăuga eu, în gând.

Am zâmbit amar. El chiar nu înțelegea. Poate că nici n-a înțeles vreodată. Pentru el, eu eram o extensie a lui, o ocazie de a se simți bine cu sine, nu o persoană cu emoții reale. Nu văzuse că chitara aceea de la mama a însemnat mai mult decât orice. Că ea a stat lângă mine, nu a fugit la lac. Că a fost acolo când plângeam.

— Mulțumesc pentru… cadou, am spus în cele din urmă, punând lanseta jos.

Mi-a dat o palmă ușoară pe umăr.
— Vezi? Știam că o să-ți placă! Hai să ieșim să-ți arăt cum se montează!

M-am ridicat. Nu ca să ies cu el. Ci ca să plec.
— Nu, tată. N-o să merg.

— Ce? De ce?

L-am privit în sfârșit.
— Pentru că nu e despre mine. N-a fost niciodată. Ai lipsit când am avut nevoie de tine. Mi-ai uitat ziua. Mi-ai dat o lansetă ca să pescuiești tu. Totul e despre tine. Mereu a fost.

S-a încruntat, uimit.
— Asta e o prostie…

— Nu, e adevărul. Mama a fost acolo. A plâns cu mine, a râs cu mine, m-a ascultat când visam, când cădeam. Tu ai fost la pescuit. Și știi ce? E ok. Nu pot să te schimb. Dar pot să nu mă mai las rănită de tine.

Am ieșit din casă cu pași hotărâți. Nu am plâns. Nu atunci. Am ajuns acasă, am îmbrățișat-o pe mama și am cântat la chitara pe care mi-o luase ea. Fiecare notă era o vindecare.

Tata nu m-a mai sunat o vreme. Apoi, timid, mi-a trimis o poză cu el ținând un pește. Poate că într-o zi va înțelege. Sau poate nu.

Dar eu? Eu m-am regăsit. Și mi-am dat seama că iubirea adevărată nu cere validare. Ea se vede, se simte și mai ales… nu se uită.