Bătrânica cerea „măcar câțiva lei pentru o pâine”. I-am dat cinci sute de lei și am decis să o urmăresc.

Bătrânica a tresărit când m-a văzut în ușă. Ținea o pungă de hârtie la piept și o strângea cu ambele mâini, de parcă în ea s-ar fi aflat tot ce avea mai de preț pe lume.

— Nu vreau să vă sperii, i-am spus încet. Doar… am vrut să știu dacă sunteți bine.

A clipit des, neîncrezătoare, apoi a oftat adânc. În colțul încăperii, o sobă veche trosnea ușor, iar pe o măsuță mică erau așezate două farfurii, două căni și un borcan cu gem. Căsuța mirosea a lemn ud și a pâine caldă.

— Nu trebuia, mamă… nu trebuia să mă ajuți, a murmurat ea. Nu cer de obicei, dar azi… n-am mai avut ce pune pe masă.

Am privit în jur și am văzut un pat mic, acoperit cu o pătură groasă și o pernă aproape transparentă. În clipa următoare, din spatele perdelei s-a auzit o tuse slabă. Bătrânica s-a întors repede și a rostit:

— Ghiță, e bine, e doar o domnișoară…

Din cameră a apărut un bătrân slab, sprijinit într-un baston. Avea ochii umezi și vocea stinsă:
— Mărie, cine e?

— O fată bună, Ghiță… cea care mi-a dat bani pentru pâine.

În momentul acela, am înțeles tot. Nu era niciun teatru, nicio minciună. Femeia aceea chiar lupta să supraviețuiască. M-a poftit să stau jos, iar din pungă a scos un colț de brânză, o pâine aburindă și o cutie mică de medicamente.

— Cu banii tăi am luat ce trebuia pentru el… a spus și a arătat spre soțul ei. Are inima bolnavă.

M-a strâns de mână, iar eu am simțit o căldură ciudată în piept. Mă simțeam rușinată că am îndrăznit s-o urmăresc, dar și fericită că am putut ajuta.

Am stat cu ei aproape o oră. Am aflat că pensia lor nu le ajunge nici măcar pentru facturi, că uneori se încălzesc cu lemne adunate de pe câmp și că tot ce-și doresc e „să mai apuce primăvara împreună”.

Când m-am ridicat să plec, Măria mi-a pus în palmă o bucată de pâine caldă.
— Ia-o, mamă. E din ce am făcut azi. Dumnezeu să te țină sănătoasă.

Am luat-o fără să pot spune nimic. Pe drum, lacrimile mi-au curs pe obraz, fără să le opresc.

În acea seară, am scris pe o hârtie numele lor și mi-am promis că n-o să-i uit. A doua zi, am revenit cu câteva cumpărături, medicamente și o plapumă nouă. Nu voiau să primească, dar le-am spus că e un dar „de la Dumnezeu, printr-o fată care trecea întâmplător pe acolo”.

De atunci, îi mai vizitez din când în când. Le duc fructe, pâine sau doar stau la povești. Îmi povestesc despre tinerețea lor, despre dragostea care i-a ținut împreună peste șaizeci de ani, despre vremuri grele, dar și despre speranță.

Și de fiecare dată când plec de la ei, am impresia că, de fapt, eu sunt cea care a primit cel mai mult. Nu bani, nu daruri, ci o lecție de viață: că bunătatea adevărată nu are nevoie de martori, ci doar de un suflet care simte când e timpul să ajute.

Pentru că uneori, chiar și cinci sute de lei pot schimba o viață. Sau două.