Doi ani am avut grijă de ea zi și noapte, iar apartamentul l-a lăsat străinilor.

Ionuț și Vera s-au uitat unul la altul, apoi la ea, încercând să-și ascundă nerăbdarea.
— Natașa, nu e vorba doar de bani, a zis Ionuț cu un ton fals blând. Bunica a vrut așa. Trebuie să-i respectăm dorința.

— Dorința ei? — a râs scurt Natașa. — Voi n-ați trecut pe aici nici măcar de Crăciun, dar acum vă găsiți suflete miloase.

Tăcerea s-a așezat grea. În bucătărie mirosea a ceai răcit și a oboseală. Într-un colț, stăteau medicamentele bunicii — martorii unei iubiri necondiționate, pe care nimeni n-o vedea.

Natașa și-a scos șorțul și l-a aruncat pe scaun.
— Luați tot, dacă vreți. Luați și amintirile, și serile când plângea de durere. Luați-le și pe alea în mapa voastră frumoasă.

Vera a vrut să spună ceva, dar Natașa a ridicat mâna.
— Nu vă obosiți. Eu am terminat.

A doua zi, a plecat. A lăsat cheile pe masă, a închis ușa încet și a coborât scările fără să privească înapoi. Afară ploua. O ploaie liniștită, care parcă spăla tot ce fusese murdar în sufletul ei.

A dormit trei zile în garsoniera unei prietene. Trei zile fără ceas, fără telefoane, fără reproșuri. Doar tăcere. Apoi, într-o dimineață, și-a făcut o cafea și s-a uitat lung pe geam. „Gata”, și-a zis. „De azi încep altfel.”

A mers la un avocat. Om simplu, trecut prin viață. I-a ascultat povestea și a spus calm:
— Nu renunțați. Există dreptate, chiar dacă vine greu.

A urmat o luptă care a durat luni întregi. Hârtii, semnături, drumuri, lacrimi. Ionuț și Vera au încercat să o convingă, apoi să o sperie, apoi să o umilească. Dar Natașa nu s-a mai lăsat. Pentru prima dată în viața ei, a spus „nu” tare, limpede, fără frică.

Când în sfârșit instanța a decis că testamentul fusese făcut sub presiune și că apartamentul îi revine ei, Natașa a plâns. Nu de bucurie, ci de eliberare.

A mers înapoi la apartament. Ușa scârțâia, iar în aer plutea mirosul vechi de valeriană și mentă. A intrat încet, a atins fotoliul bunicii și a rostit abia șoptit:
— Ți-am iertat tot, mamă mare. Dar acum… gata.

A închis ușa pentru ultima dată.

Și-a vândut apartamentul peste câteva luni. Cu banii și-a cumpărat o casă mică la marginea orașului, cu o curte plină de trandafiri. Într-o seară, stând pe verandă, cu o cană de ceai fierbinte în mână, a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.

Nu mai simțea furie. Doar recunoștință că a învățat o lecție dureroasă: că nu sângele face familia, ci inima.
Și că uneori, dreptatea nu se câștigă pentru ce ai pierdut, ci pentru a te regăsi pe tine.