Milionarul a ajuns acasă mai devreme — și ceea ce a văzut l-a făcut să plângă…

Adrian rămase pe loc, fără să poată rosti un cuvânt. În fața lui, Mihai și Livia alergau prin sufragerie, iar Roxana îi urmărea râzând, ținând în mână o lingură de lemn ca o sabie de joacă. Masa era plină de făină, boluri cu aluat și fructe tăiate, iar aerul mirosea a prăjitură caldă.

Pentru prima dată după ani întregi, casa părea vie.

— Tati! strigă Livia când îl văzu în ușă. Te-ai întors!

Adrian simți un nod în gât. Nu-și amintea ultima oară când fiica lui îi zâmbise așa. Se apropie încet și, fără să-și dea seama, începu să zâmbească și el. Roxana roși ușor, rușinată că fusese surprinsă într-un moment care nu avea nimic de-a face cu „protocolul” unei case de milionar.

— Îmi cer scuze, domnule Călinescu, doar… copiii au vrut să facem ceva dulce, spuse ea, încercând să adune firimiturile de pe masă.

Adrian ridică mâna, oprind-o.

— Nu… nu te scuza. E perfect.

Se așeză pe unul dintre scaune și privi scena în tăcere. Într-o clipă, își dădu seama că tot ceea ce construise — blocuri, terenuri, proiecte — nu însemna nimic pe lângă ceea ce pierduse: momentele simple alături de copiii lui.

Roxana continuă să pregătească aluatul, iar Livia îi punea bucățele de căpșuni deasupra. Mihai râdea, cu făina întinsă pe obraji. Adrian se ridică, își suflecă mânecile și, spre uimirea tuturor, se apropie de blat.

— Arată-mi ce trebuie să fac, spuse el, luând o lingură.

Copiii izbucniră în râs, iar Roxana îi întinse timid un bol. Era pentru prima dată când îl vedea pe stăpânul casei renunțând la masca rece a omului de afaceri.

Seara se lăsă peste colina unde vila strălucea acum altfel — nu din cauza geamurilor luminate, ci a râsetelor care răsunau prin ea. Prăjitura ieși din cuptor, iar toți se așezară la masă, cu fețele pline de făină și inimile ușoare.

— N-am mai mâncat așa ceva de când era mama, spuse Mihai cu voce mică.

Livia îl privi și-i strânse mâna. Adrian simți lacrimile venind, dar de data asta nu le mai ascunse.

— Și eu mi-am pierdut mama, zise Roxana, cu glas domol. De asta îmi place să fiu cu ei… îmi amintesc de copilăria mea.

Adrian o privi lung. În ochii ei nu era nimic fals — doar bunătate și o căldură sinceră. În clipa aceea, înțelese ceva ce nu reușise să priceapă în toți anii în care strânsese averi: fericirea nu se cumpără. Se trăiește.

În zilele următoare, Adrian începu să schimbe lucrurile. Închise telefonul când ajungea acasă, gătea împreună cu copiii, iar în weekenduri mergeau la munte, cu o rulotă mică pe care o cumpărase dintr-un impuls. Învăța din nou să râdă, să respire și să fie tată.

Roxana rămase alături de ei, nu doar ca menajeră, ci ca parte din familie. Cu timpul, Adrian își dădu seama că sufletul ei blând îi adusese nu doar zâmbetele copiilor, ci și liniștea lui.

Într-o seară de vară, stând pe terasă, cu prăjitura lor preferată pe masă și cu apusul colorând cerul, Adrian spuse zâmbind:

— Dacă n-aș fi venit atunci acasă mai devreme… aș fi pierdut tot ce contează cu adevărat.

Și, pentru prima dată după mult timp, simți că viața îi oferise a doua șansă — nu la bogăție, ci la iubire, familie și pace.