Milionarul a deschis caserola angajatei sale și ceea ce a găsit înăuntru l-a făcut să se îndrăgostească

— Adriana, putem vorbi un minut? — a întrebat el cu o voce domoală, care nu semăna deloc cu tonul rece de altădată.

Ea a dat din cap, fără să îndrăznească să-l privească în ochi. Simțea cum obrajii îi ard, iar inima îi bătea nebunește. Daniel a închis ușa și a pus fotografia pe masă, între ei.

— Am găsit asta, a spus el, fără reproș, dar cu o emoție sinceră în glas.
Adriana a încremenit. Într-o clipă, i se părea că totul s-a terminat — serviciul, speranța, poate chiar și posibilitatea de a-și mai plăti tratamentele mamei.

— Îmi pare rău, domnule Daniel… n-ar fi trebuit… era doar… — încerca ea să spună ceva, dar lacrimile îi înecară vocea.

El a ridicat mâna ușor, oprind-o.
— Nu trebuie să-ți ceri scuze. Am fost eu orb. Nu știam nimic din ce duci în spate.

Apoi, în tăcerea aceea apăsătoare, Daniel a făcut ceva ce nu făcuse niciodată: a oftat adânc, ca un om care își recunoaște greșelile.

— Spune-mi, Adriana… cum e mama ta? — întrebarea simplă a făcut-o să plângă și mai tare.
— E… la spital. Azi e zi de dializă. Mă duc direct acolo după serviciu, a spus printre sughițuri.

Daniel a luat un scaun și s-a așezat lângă ea. Nu mai era directorul cu costum scump, ci un om care, pentru prima dată, asculta cu adevărat.

— Nu știu ce pot face, dar vreau să ajut. Nu din milă. Pentru că… nu știu… simt că așa e corect.

Zilele următoare, Daniel a mers la spitalul unde era internată doamna Roza. A dus flori, fructe și a discutat cu medicii. Când Adriana l-a văzut intrând în salon, a rămas mută.

— N-am venit ca șef, a spus el. Am venit ca prieten.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între ei. Daniel o privea altfel — cu respect, cu grijă, cu un fel de căldură pe care nu o mai simțise de ani întregi. Adriana, timidă, se ferea de privirea lui, dar inima ei tresărea de fiecare dată când îl auzea apropiindu-se.

Timpul a trecut, iar doamna Roza a început să se simtă mai bine. Daniel plătise tratamentele fără să spună nimic, iar când Adriana a aflat, a venit la el în birou, plângând.
— De ce faceți asta pentru mine?
— Pentru că tu mi-ai arătat că viața nu e doar despre bani și cifre. E despre oameni. Despre recunoștință, despre iubire… și despre curaj.

Ea l-a privit în ochi pentru prima dată fără teamă. În privirea lui nu mai era superioritatea unui patron, ci blândețea unui bărbat care a înțeles, în sfârșit, ce înseamnă să trăiești.

La o lună după aceea, Daniel a închis biroul mai devreme. A invitat-o pe Adriana la o cafenea mică din centru. Au vorbit ore în șir, ca doi oameni care se cunosc de o viață.

Când au ieșit, ploua ușor. Adriana a întins umbrela, dar el a râs și a spus:
— Lasă, nu mă deranjează. Uneori trebuie să simți ploaia ca să-ți amintești că ești viu.

Ea a zâmbit. În ochii lui, pentru prima dată, vedea nu un om bogat, ci un suflet cald, sincer. Și poate, doar poate, dragostea care până atunci fusese ascunsă într-o simplă fotografie începea să prindă viață.

Peste un an, în aceeași zi în care o găsise plângând la birou, Daniel și Adriana s-au căsătorit într-o biserică mică de cartier. Doamna Roza, zâmbitoare, le-a ținut lumânările.

Pentru că uneori, cea mai mare avere a unui om nu se măsoară în milioane de lei, ci în inima care bate alături de a ta.