Femeia aceea, frumoasă ca o sălbatică, i-a spus cowboy-ului: „Mi-au furat hainele… Ajută-mă!”

Femeia s-a așezat pe marginea patului, ținând haina strâns pe umeri. Tremura, dar nu doar de frig. Se vedea în ochii ei că purta o frică veche, una care nu trece cu un ceai cald sau o noapte de somn.

Cole a aprins focul și a turnat apă într-un ibric. „Vrei ceva cald?”, a întrebat, fără să o privească direct. Ea a dat din cap ușor, fără cuvinte.

Pe măsură ce aburul se ridica din cană, liniștea dintre ei devenea tot mai grea. În cele din urmă, ea a spus încet, cu glas stins: „M-au atacat… trei bărbați. Când am încercat să fug, m-au trântit în praf. Mi-au luat tot… hainele, banii, demnitatea.”

Cole a încremenit. A strâns pumnii, încercând să-și stăpânească furia. Nu era prima oară când auzea astfel de povești, dar de data asta era diferit. Era acolo, în casa lui. Sub acoperișul lui.

„Unde s-a întâmplat?”, a întrebat, cu o voce care tremura de furie reținută.
„La drumul mare, aproape de pădure. Mergeam spre sat. Voiam să găsesc de lucru la cârciumă… mă numesc Elena.”

Cole a oftat. „Elena… ai făcut bine că ai ajuns până aici.” A luat pușca de pe perete, a verificat-o și s-a întors spre ea. „Trebuie să stai aici până mâine. Eu mă duc să văd dacă mai sunt pe acolo.”

Ea s-a ridicat brusc. „Nu, nu te duce! Nu merită… doar o să te omoare și pe tine.”
El i-a zâmbit trist. „Am văzut moartea de atâtea ori că nu mă mai sperie. Dar nu pot sta deoparte când știu că niște netrebnici fac asta unei femei.”

Elena a vrut să spună ceva, dar cuvintele i s-au oprit în gât. Lacrimile i-au umplut ochii. Cole s-a apropiat, i-a pus o mână pe umăr și a spus doar atât: „Promit că nu las răul nepedepsit.”

A ieșit în noapte, iar câinii din depărtare au început să latre. Aerul mirosea a praf și a furtună. Pe cer, luna se ascundea după nori grei.

Câteva ore mai târziu, focul trosnea în sobă, iar Elena stătea cu genunchii strânși la piept, așteptând. Timpul părea că s-a oprit. A adormit abia spre dimineață, cu inima cât un purice.

Când a deschis ochii, Cole era deja acolo, în prag, cu haina plină de praf și o privire care spunea tot. „Nu o să te mai caute nimeni,” a spus simplu. N-a spus cum, n-a spus ce a făcut. Dar în ochii lui se citea hotărârea unui om care făcuse dreptate.

Elena a izbucnit în plâns. Nu de teamă, ci de ușurare. Pentru prima oară după mult timp, simțea că poate respira.

Zilele care au urmat au fost tăcute. Ea l-a ajutat la treburile din curte, a gătit, a spălat, iar el i-a arătat cum să prindă caii și cum să repare gardurile. Încet-încet, casa aceea pustie a început să prindă viață din nou.

Într-o seară, pe când soarele apunea peste dealuri, Cole a privit-o și a spus: „E ciudat cum uneori Dumnezeu trimite oamenii potriviți exact când nu mai crezi în nimic.”

Elena a zâmbit, iar în privirea ei s-a aprins o lumină blândă, una care spunea mai multe decât o mie de vorbe.

De atunci, pe la ferma Meric, se spunea că uneori vântul aduce nu doar praf și tăcere, ci și o a doua șansă. Iar pentru Cole și Elena, acea zi a fost începutul unei vieți noi — una în care durerea nu mai era un sfârșit, ci doar locul unde se naște speranța.