— Stai locului, babă! Hai să vedem ce-a furat asta, — a strigat polițistul, împingând cu putere bătrâna.

În clipa aceea, totul părea că se oprește. Soarele bătea direct în fețele celor doi polițiști, iar Ana simțea cum îi pulsează sângele în tâmple. În jurul ei, oamenii priveau, unii cu milă, alții cu teamă. Nimeni nu mișca un deget.

Un bătrân din colțul străzii și-a făcut semnul crucii. O femeie cu un copil de mână a tras micuțul mai aproape, șoptindu-i: „Nu te uita, mamă, hai…”

Ana și-a ridicat privirea. Ochii îi erau plini de lacrimi, dar în adâncul lor se aprindea o flacără mică, încă vie. Se sprijini de capotă, încercând să se ridice. Își aminti de vorbele soțului ei, mort de ani buni: „Dacă te lasă picioarele, ridică-te cu inima.”

Un glas străin s-a auzit din mulțime.
— Hei! Ce faceți acolo? Lăsați femeia!

Tânărul cu telefonul filma. Alți oameni au început să scoată telefoanele din buzunar. Deodată, liniștea s-a spart. Polițistul cel tânăr s-a întors și a ridicat vocea:
— Închideți toate telefoanele sau vă bag și pe voi în dubă!

Dar lumea nu s-a mai oprit. Se auzeau murmur, pași, oameni care se apropiau. Un bărbat în salopetă, probabil de la șantierul de peste drum, a făcut primul pas.
— Lăsați-o, dom’le! N-aveți rușine? E o babă!

Un altul i s-a alăturat. Apoi încă unul. În câteva secunde, s-au adunat zece, doisprezece oameni în jurul mașinii. Polițistul corpolent a înțeles că lucrurile se schimbă.

— Gata, gata, mergeți fiecare la treaba voastră, — a mârâit el, eliberând brațul Anei.
Bătrâna s-a clătinat puțin, dar un tânăr s-a grăbit să o prindă.

— Stați liniștită, mamă, v-am filmat tot, nu scăpa ăștia, — i-a spus el cu voce hotărâtă.

Ana n-a zis nimic. A simțit doar cum inima i se umple de o căldură ciudată, un amestec de rușine și recunoștință. Își ridică bastonul rupt de jos și, cu o demnitate pe care nici o palmă, nici o lovitură nu i-o putea lua, a început să se îndepărteze încet.

Cei din jur o priveau. Unii aplaudau. Alții plângeau în tăcere.

Câteva ore mai târziu, filmarea era peste tot pe internet. Zeci de mii de oameni o distribuiau. Se vorbea despre abuz, despre nedreptate, despre bătrâna din piață care nu s-a lăsat călcată în picioare.

Ana stătea pe prispa casei, cu o cană de ceai în mâini, privind apusul. Vecina ei, Maria, a intrat pe poartă cu pași grăbiți.
— Doamne, femeie, te-am văzut la televizor! Ai devenit vestită!

Bătrâna a zâmbit trist.
— Eu n-am vrut faimă, dragă… doar dreptate.

Maria s-a așezat lângă ea. Aerul mirosea a ploaie, iar undeva departe se auzeau greierii.
— O să se schimbe lucrurile, Ana, o să vezi, — a spus ea cu convingere.

Ana a privit spre cer, unde norii se risipeau încet.
— Poate că da. Dar să știi… uneori, ca să se schimbe lumea, trebuie doar ca o bătrână să nu tacă.

Și pentru prima dată după mult timp, a simțit că, deși trupul îi era slăbit, sufletul ei era mai puternic ca oricând.