POVESTE ADEVĂRATĂ: Am venit din cursă fără să anunț și mi-am găsit soția plângând

Am simțit cum inima mi s-a strâns într-o clipă. M-am apropiat fără zgomot, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Când am ajuns aproape, am văzut că avea ochii roșii, iar batista din mâini era udă leoarcă.

— Luminițo, ce s-a întâmplat? — am întrebat, deși vocea mi s-a frânt la jumătate.

S-a uitat la mine, uimită, ca și cum ar fi văzut o fantomă.
— Ioane… de ce n-ai spus că vii azi? — a murmurat printre lacrimi.

— Ca să te surprind, ca de obicei… dar nu așa — i-am răspuns, simțind cum îmi urcă un nod în gât.

Din casă se auzea muzică și râsete. Am intrat fără să mai spun nimic.
În sufragerie, Nicu și Ana stăteau cu părinții ei la masă.
Toți păreau bine dispuși, cu paharele ridicate.

Când m-au văzut, s-au ridicat ca prin șoc.
— Tată! N-am știut că vii azi! — a zis Nicu, încercând să pară calm.

Dar eu nu mai auzeam bine. Mă uitam doar la masa plină cu mâncare, la bradul deja împodobit, la chipurile lor vesele. Nu era nimic rău în toate astea… și totuși, simțeam că ceva nu e la locul lui.

— Ce-i cu mașina aia neagră din față? — am întrebat.

— A, e a socrului meu — a zis Nicu. — Au venit mai devreme să ne ajute cu ceva pentru Crăciun.

Liniște. Toți se priveau între ei, iar Luminița stătea în prag, cu mâinile strânse la piept.

— Ai plâns? — am întrebat-o încet.

Ea și-a mușcat buza. — Doar… m-au copleșit emoțiile. N-am mai avut atâta lume în casă de mult.

Am dat din cap, dar n-am crezut-o pe deplin. Am zâmbit și am încercat să mă așez, să par calm. Dar inima îmi bătea nebunește.

Pe măsură ce treceau minutele, am observat ceva ce probabil alții nu ar fi văzut: priviri schimbate între Nicu și soacra lui, un gest prea tandru din partea Anei către tatăl ei, un zâmbet fals.

Când au ieșit toți în curte să aducă ceva din mașină, m-am apropiat de Luminița.
— Spune-mi adevărul, femeie. Ce se întâmplă aici?

Ochii ei s-au umplut din nou de lacrimi.
— Ioane… am vrut să-ți spun după sărbători.

— Să-mi spui ce?

— Nicu… a pierdut tot ce avea. Casa, serviciul, economiile. A făcut o prostie mare. A semnat niște hârtii, s-a împrumutat pe numele nostru. Ăia de afară nu sunt socrii lui. Sunt oamenii care au venit să ceară banii.

Am simțit cum mi s-a tăiat respirația.
— Cât? — am întrebat.

— Aproape o sută cincizeci de mii de lei… — a șoptit.

Am simțit cum mi se înmoaie picioarele. M-am așezat pe marginea patului din sufragerie și am rămas cu ochii pierduți. Toată viața noastră, munca de o viață, risca să se ducă pe apa sâmbetei.

Nicu a intrat atunci, privind rușinat în podea.
— Tată… n-am vrut să afli așa. Am crezut că rezolv până la Crăciun.

M-am ridicat încet și l-am privit.
— Fiule, în viață nu e rușine să cazi. Rușine e să minți pe cei care te iubesc.

S-a apropiat și a început să plângă. L-am îmbrățișat. Luminița ni s-a alăturat și, pentru prima dată după mult timp, ne-am simțit din nou o familie.

Crăciunul acela nu a fost despre cadouri sau mese bogate.
A fost despre iertare, despre greșeli recunoscute și despre dragoste.

În noaptea de Ajun, în loc de artificii, am aprins doar o lumânare pe masa din bucătărie și am mulțumit lui Dumnezeu că, în ciuda tuturor problemelor, eram încă împreună.

Pentru că, uneori, adevăratele surprize nu vin din lucrurile neașteptate, ci din momentele în care îți dai seama că familia ta, cu bune și cu rele, e tot ce ai mai scump pe lume.