La nunta fiului meu, nora mea mi-a cerut cheile de la apartament în fața a 130 de oameni

Când am închis telefonul, aerul rece de seară mi-a izbit fața. În depărtare se auzeau râsete și muzică, dar pentru mine, acea petrecere se sfârșise. Mă simțeam de parcă viața mea fusese frântă în două: înainte și după palma aceea.

Am rămas pe treptele localului, privind în gol, până când farurile unei mașini negre au luminat parcarea. Sorin a coborât, cu servieta lui veche din piele, aceea pe care o ținea doar pentru cazurile importante.

— Aurora, ești bine? m-a întrebat, privindu-mă cu îngrijorare.
— Nu prea, dar o să fiu. Ai adus tot?
A dat din cap și a deschis servieta.

Am simțit cum îmi revine calmul pe măsură ce am luat plicurile groase din mâinile lui. Erau actele care dovedeau ceea ce nimeni nu bănuia: apartamentul acela, micul magazin de la parter și chiar casa de la țară — toate erau moștenirea fiului meu. Dar nu a lui Radu. Ci a Anei, fiica mea mai mare, care se luptase ani la rând cu boala, în timp ce fratele ei își trăia viața fără griji.

— Sorin, intră cu mine. O să avem martori, destui.
— Ești sigură, Aurora?
— Mai sigură ca niciodată.

Am intrat împreună în sală. Muzica se oprise, iar invitații erau încă șocați. Ioana stătea pe scenă, cu obrajii roșii și cu un zâmbet forțat, încercând să pară că nimic nu s-a întâmplat.

Când m-a văzut, a încremenit.
— Doamnă, n-am vrut…
Am ridicat mâna.
— Nu te mai obosi. Nu e nevoie de scuze. E nevoie doar de adevăr.

Am făcut semn lui Sorin. El a scos din servietă dosarele și le-a așezat pe masă. Invitații se apropiau, curioși.

— Vedeți, dragii mei, acest apartament pe care atât de frumos voiați să-l „reorganizați” nu îmi mai aparține mie de mult. L-am trecut pe numele Anei, în ziua în care ea s-a întors acasă din spital.

Ioana a făcut un pas înapoi, albă la față.
— Ce?
— Așa cum auzi. Tot ce ai poftit nu e al vostru. Eu doar locuiesc acolo. Cu chirie simbolică.

Un murmur a cuprins sala. Radu părea că se prăbușește sub greutatea rușinii.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că voiam să vă las să trăiți frumos, fără să vă împărțiți lumea în bani și case. Dar azi am văzut cât de jos poate coborî omul pentru un set de chei.

Liniștea a fost atât de adâncă, încât se auzea doar zgomotul aerului condiționat. Ioana a început să plângă, dar lacrimile ei nu mai impresionau pe nimeni.

— Plec, a spus ea, tremurând. Nu pot rămâne aici.
— Nimeni nu te oprește, i-am răspuns calm.

Am simțit atunci o ușurare ciudată. Durerea de pe obraz încă pulsa, dar în sufletul meu era liniște. Radu s-a apropiat, cu privirea în lacrimi.
— Mamă, iartă-mă. Am fost orb.
— Nu, fiule. Doar ai iubit persoana greșită. Dar viața te va învăța.

Sorin m-a condus afară. Când am ajuns la mașină, am privit înapoi o clipă. Sala aceea, care cu o oră în urmă răsuna de muzică și bucurie, acum era doar o cameră plină de lecții.

Am zâmbit ușor și am spus:
— Uneori, Dumnezeu nu îți dă dreptate în tăcere, ci o face în fața tuturor.

Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira din nou.