Milionara a rămas uimită când a descoperit cine îi luase geanta…

Pe aceeași stradă, la doar câteva minute distanță, mergea un băiat de vreo doisprezece ani, cu o geacă prea mare pentru el și pantofi uzați. Îl chema Mihăiță. De câteva luni, dormea într-un adăpost improvizat, pe lângă gara veche.

Ziua, strângea sticle și cutii de aluminiu. Cu ce făcea rost, cumpăra o pâine și o împărțea cu alți doi copii fără noroc, la fel ca el.

Când a zărit geanta pe șosea, s-a oprit brusc. Strălucirea metalului din încuietoare i-a atras privirea. A privit în jur, speriat, crezând că e o capcană. Dar drumul era gol. A făcut câțiva pași și s-a apropiat.

A atins geanta cu vârful pantofului. Nimic. A ridicat-o încet, simțind greutatea ei. „Mamă, ce tare-i pielea asta”, a murmurat. A tras fermoarul, iar ochii i s-au mărit: înăuntru erau teancuri de bani, un portofel din piele fină și mai multe hârtii oficiale, cu sigle și ștampile.

Inima i-a început să bată puternic.

— „Cu banii ăștia… n-aș mai flămânzi niciodată…”

A stat pe gânduri. Se uita când la geantă, când la cer. Apoi și-a amintit ceva: cu o săptămână în urmă, un preot bătrân din biserica unde mergea uneori la masă caldă îi spusese:
„Băiete, cinstea nu se cumpără. O ai sau n-o ai. Și dacă o pierzi, nu o mai găsești nici cu toți banii din lume.”

A închis geanta, s-a ridicat și s-a dus spre secția de poliție din apropiere. A intrat timid, murdar și ud de la ploaia care tocmai începuse.

— „Domnu’ polițist… am găsit asta pe drum…”

Ofițerul a ridicat o sprânceană. Când a văzut ce era înăuntru, a rămas fără cuvinte. A chemat imediat superiorii. În mai puțin de o oră, totul ajunsese la proprietară: Valeria.

Când a aflat că geanta fusese returnată de un copil orfan, Valeria a cerut să-l vadă personal.

Câteva ore mai târziu, Mihăiță, îmbrăcat cu o haină de la secția de poliție, a fost adus în biroul imens al femeii. S-a oprit în fața mesei de sticlă și a privit în jos, jenat.

Valeria l-a privit lung. Pentru prima dată, după ani de zile, i s-a înmuiat privirea. Băiatul avea aceeași vârstă, același zâmbet ca Radu.

— „Tu ai găsit geanta mea?”, a întrebat ea cu o voce caldă.

— „Da, doamnă. Era pe drum. Am adus-o la poliție, să nu se piardă…”

Femeia a rămas tăcută câteva secunde, apoi s-a ridicat și s-a apropiat de el. I-a pus o mână pe umăr.

— „Știi… lumea e plină de oameni care ar fi păstrat banii. Tu ești altfel.”

A doua zi, numele lui Mihăiță a apărut în toate ziarele. „Băiatul care a învățat o milionară ce înseamnă cinstea.”

Valeria l-a adoptat legal câteva luni mai târziu. Casa ei, care fusese plină de tăcere și amintiri dureroase, s-a umplut din nou de râsete.

Femeia care pierduse un fiu și băiatul care nu avusese niciodată o mamă s-au găsit unul pe altul.

Iar geanta Gucci, odinioară un simplu obiect de lux, a rămas într-o vitrină din biroul Valeriei, ca o amintire că uneori, chiar și în mijlocul durerii, viața îți poate da o a doua șansă — dacă ai curajul să crezi în bunătate.