Polițiștii au simțit milă pentru bătrâna care vindea legume pe stradă

Femeia s-a închis brusc la față. Ochii i-au fugit în toate direcțiile, ca ai unui animal prins în capcană.

— Nu, vă rog! Nu am făcut nimic rău! — glasul i s-a frânt, iar mâinile i-au început să tremure vizibil.

Ion a încercat s-o liniștească. — Mătușă, nu vrem să vă facem rău. Doar spuneți-ne ce e în coș.

Dar ea clătină din cap, strângându-și basmaua pe frunte. — Nu înțelegeți… dacă spun, mă omoară.

Sergentul Rusu ridică un colț de ladă. Sub stratul de legume frumos aranjate, se vedeau câteva pachete mici, învelite în folie transparentă. Pe fiecare era lipit un abțibild cu un cod necunoscut.

Ion înghiți în sec. — Doamne…

Rusu apucă unul dintre pachete și îl deschise cu briceagul. Înăuntru era o pulbere albă, fină ca făina. Toată lumea a amuțit.

— Asta e… prafuri, zise Ion, aproape șoptit.

Bătrâna izbucni în lacrimi. — N-am știut ce e! Jur! Mi-au spus că sunt suplimente pentru animale! Mi-au dat cinci sute de lei să le duc la piață și să le vând odată cu legumele mele!

Rusu și Ion se priviră. Situația se schimbase. Nu mai era vorba de o biată femeie care-și vindea roșiile, ci de o victimă prinsă într-o rețea de traficanți.

Ion se aplecă lângă ea. — Cine v-a dat pachetele?

Femeia se șterse la ochi cu colțul basmalei. — Un bărbat cu o Dacie veche. A venit la poartă acum o săptămână. Mi-a spus că o să mă ajute să-mi tratez băiatul dacă-l ascult.

Rusu îi puse o mână pe umăr. — Doamnă, de azi nu mai sunteți singură. O să ne spuneți tot ce știți, da?

Bătrâna clătină din cap, privind spre stradă. — N-o să mă creadă nimeni. Toți mă știu ca pe o sărmană bătrână care vinde legume.

Ion o privi în ochi. — Uneori, cei mai neputincioși sunt cei care schimbă totul.

A urmat o tăcere apăsătoare. Sirenele se auzeau în depărtare, chemate de colegii lor. Câțiva oameni s-au oprit să vadă ce se întâmplă.

Când mașina de poliție a sosit, bătrâna s-a lăsat în genunchi. Ținea strâns coșul, ca și cum acolo ar fi fost toată viața ei.

— Nu vreau să mă duc la închisoare… eu doar voiam să cumpăr medicamente pentru copilul meu, spuse printre suspine.

Ion i-a atins ușor mâna. — O să vă ajutăm, promit. Dar trebuie să aveți curajul să spuneți tot.

În zilele următoare, declarațiile ei au dus la descoperirea unei rețele care folosea bătrâni din sate să transporte pachete cu droguri ascunse în fructe și legume. Oamenii aceia nu știau ce duc. Doar că primeau câteva sute de lei — bani care pentru ei însemnau pâine, lemne sau pastile.

Bătrâna a fost eliberată după ce s-a dovedit că era doar o victimă. Polițiștii i-au găsit băiatului medicamentele, iar câțiva localnici s-au strâns și i-au refăcut grădina.

Într-o după-amiază, Ion s-a dus s-o vadă. Femeia era în curte, udând roșiile adevărate, cele crescute cu mâna ei.

— Ați venit, zise ea zâmbind. Am roșii adevărate acum. Vreți una?

Ion a zâmbit și a luat-o. De data asta avea greutatea potrivită, mirosul dulceag de vară și urmele pământului încă pe coajă.

— Da, mătușă. Pe asta o cumpăr cu drag.

Apoi s-a îndepărtat încet, simțind cum o poveste care putea fi tragică se transformase într-una despre omenie, curaj și o a doua șansă.

Pentru că uneori, adevărata schimbare începe dintr-un simplu coș de roșii.