Dumneavoastră, cumva, sunteți sora lui?

Fata a suspinat și s-a retras, iar Elena a trântit ușa. În ea fierbea totul. Voia să-și sune soțul și să-i spună că știe tot, că nu-și va mai vedea copilul și să nu viseze la iertare. Nu putea să creadă că omul acela a înșelat-o. Și nici măcar nu îi plăcuseră vreodată blondele! Ce se schimbase? Cum ajunsese din soț model un mincinos și un trădător?

A închis ușa și s-a grăbit spre cameră. Nu îi încăpea în cap că un mariaj atât de puternic s-ar putea rupe. Când decisese el să calce strâmb? Cum se întâmplase asta? O durea capul, se simțea amețită. Și, deși era distrusă, știa că mâine Costel avea o zi grea la serviciu și nu voia să-l streseze înainte. Îi purta grija, chiar dacă lui, se pare, nu îi mai păsa de familie.

Ori a simțit bărbatul ceva, ori amanta reușise să dea de el, pentru că imediat a sunat. Elena chiar s-a bucurat o clipă — acum îi va spune tot și îl pune în fața faptului împlinit.

– Ce-ai uitat? – a întrebat Elena rece.

– Nu știu… nu pot să dorm. Am un presentiment prost. Sunteți bine? Cine a venit la ușă?

Atunci, în clipa aceea, Elena a simțit cum tot ce clocotea în ea stă gata să se reverse. Ar fi vrut să țipe, să urle, să arunce telefonul pe geam. Dar vocea lui, atât de calmă, atât de „îngrijorată”, o lovea ca o palmă. Cum putea omul ăsta să mintă cu atâta naturalețe?

A inspirat adânc, încercând să nu tremure.

– A venit cineva… – a spus cu voce tăioasă. – Cineva care te căuta. Cineva care spunea că vine să locuiască aici cu tine.

La capătul firului s-a lăsat o liniște grea. Simți cum respirația lui Costel se schimbă. Nu era liniște de vinovăție, ci de frică. De panică.

– Elena… nu înțeleg… cine? – bâigui el.

– O fată. Blondă. Cu troler. Spunea că a stat cu tine o săptămână în iunie. În casa asta. În patul nostru.

Costel a început să vorbească peste ea, cuvinte aruncate haotic, scuze amestecate, fraze rupte, exact cum face cineva prins cu mâța-n sac.

Dar Elena nu mai asculta. S-a lăsat pe marginea patului lui Marian, privind la ușă ca și cum fata aceea încă ar fi fost acolo. Mâinile îi tremurau, dar inima îi devenise dintr-o dată rece ca piatra. Un fel de liniște ciudată îi inundase pieptul.

– Te sun mai târziu, – i-a spus ea sec și i-a închis.

Telefonul a vibrat din nou, dar ea l-a pus pe modul silențios.

În casă era liniște. Marian râdea în camera lui, jucându-se cu prietenii. Un râs curat, copilăresc, neatins de mizeriile oamenilor mari. Elena s-a ridicat și a mers la el, îl privea de parcă îl vedea pentru prima dată, realizând cât de multă putere avea să strice un singur om – tatăl lui.

L-a pupat pe creștet. Băiatul s-a întors mirat.
– Mamă? Ești bine?

– Sunt bine, puiule. Joacă-te în continuare.

A ieșit pe hol și s-a rezemat de perete. O durea sufletul, o înghesuia trădarea, dar nu avea voie să se destrame. Nu acum. Nu în fața copilului ei.

Într-un impuls, s-a dus la oglindă. Și-a privit chipul. Părea mai obosită, mai matură… dar în ochi avea acum ceva nou. O hotărâre. Nu mai era femeia care aștepta, care ierta, care spera. Era femeia care a înțeles cât valorează.

S-a dus în dormitor, a deschis dulapul lui Costel și a început să-i scoată hainele una câte una. Nu cu furie, ci cu o precizie rece, ca și cum ar curăța o rană. Le-a pus pe toate într-un sac mare de rafie. Apoi a luat sertarul lui cu acte, ceasuri și toate „lucrurile importante”. Le-a adăugat lângă.

Când a terminat, s-a așezat pe pat și a privit în jur. Casa lor. Viața lor. Totul se simțea acum strâmt, fals, ca un decor în care jucase un rol și nu și-a dat seama.

Telefonul a sunat iar. De data asta, l-a ridicat.

– Elena, ascultă-mă, te rog, – vocea lui Costel tremura. – E o neînțelegere, nu e cum crezi…

– Atunci cum e? – l-a întrebat calm. – Spune-mi.

Dar el nu spunea nimic concret. Doar scuze. Doar promisiuni. Doar frică.

Atunci Elena a rostit, cu o liniște care l-a făcut să tacă imediat:

– Costele… noi doi am terminat.

Și pentru prima dată, ea a simțit că spune adevărul, nu ca un impuls, nu ca o amenințare, ci ca o hotărâre.

– Elena… nu face asta… vorbește cu mine…

– Ți-ai făcut vorbele cu alta. Cu mine ai terminat. Când te întorci, găsești hainele tale la ușă. Marian rămâne cu mine. Iar tu… te rogi să ai voie să-l vezi.

Liniște. Apoi un oftat, ca al unui om care știe că nu mai are nimic de spus.

După ce a închis, Elena s-a așezat la masă și a privit spre fereastră. Cerul era albastru, senin, ca în zilele bune. Și-a dat seama că viața nu se rupe pentru că pleacă un om. Se rupe doar când uiți cine ești.

Iar ea își adusese aminte.

A pus apă la fiert pentru ceai. A pregătit o farfurie cu biscuiții preferați ai lui Marian și s-a gândit la ziua de mâine. La liniștea lor. La o viață fără minciuni.

Da. Radu era doar un copil.

Dar ea era mama lui.

Și avea să-l crească într-o casă curată, fără umbrele altor femei, fără vorbe ascunse, fără trădări.

Iar pentru prima dată în acea zi, Elena a zâmbit. Un zâmbet mic, abia văzut.

Dar era un început.

Un început adevărat.