Credeam că știu fiecare colț din viața fratelui meu

Am luat-o de mână și am scos telefonul. Degetele îmi tremurau pentru prima dată după mulți ani.

— Mergem să bem un ceai cald, i-am spus. Apoi te duc acasă.

Nu a pus întrebări. Copiii care trăiesc cu lipsuri nu cer explicații, acceptă șansa.

Apartamentul în care locuia era într-un bloc vechi din Rahova. Liftul nu mergea. Am urcat pe scări, Ana respirând greu. Ușa s-a deschis după multă bătaie.

Mama ei era o femeie tânără, prea tânără pentru cât de obosită arăta. Pielea trasă pe oase, ochii goi. A încercat să se ridice, dar s-a prăbușit pe marginea patului.

Când m-a văzut, a înțeles.

N-a țipat. N-a negat. Doar a început să plângă.

A doua zi am făcut testul. O formalitate dureroasă. Rezultatul a venit rapid. 99,9%.

Ana era nepoata mea.

În următoarele săptămâni, adevărul s-a desfăcut ca o rană veche. Mihai avusese o relație. O scurtă, ascunsă. Femeia lucrase într-o firmă-satelit a grupului meu. Când rămăsese însărcinată, fusese concediată discret. Compensată. Amenințată cu tăcerea.

Semnătura de pe documente era a mea.

Nu-mi aminteam să fi citit dosarul. Dar fusese aprobat. Sistemul meu. Imperiul meu.

Am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată: rușine.

Am mutat-o pe Ana într-un apartament luminos. Am plătit tratamentul mamei ei. Am stat la ședințe cu avocați, contabili, oameni care mă priveau speriați pentru prima dată.

Când am ajuns în fața femeii care orchestrasese totul — directoarea de resurse umane, calmă, elegantă — nu am ridicat vocea.

— Ai încercat să ștergi un copil, i-am spus. Pentru eficiență.

Imperiul a supraviețuit. Dar nu a mai fost la fel.

Iar Ana, într-o seară, m-a întrebat:

— Unchiule Andrei, pot să-ți spun așa?

Am dat din cap.

Și pentru prima dată, numele meu a însemnat mai mult decât bani.