În drum spre serviciu, obișnuiam să mă opresc zilnic lângă un om al străzii și să-i las câțiva lei.

Mi s-au muiat genunchii.

— Ce adevăr? am șoptit.

Bătrânul a privit în jur, ca și cum s-ar fi temut să nu fie auzit.

— Soțul tău nu a murit doar din cauza bolii.

Cuvintele lui mi-au străpuns pieptul.

— Ce vrei să spui?

A oftat adânc.

— Înainte să ajung pe străzi, am fost contabil. Am lucrat pentru o firmă de construcții. Soțul tău era implicat într-un proiect mare… blocuri noi, investiții serioase. S-au învârtit mulți bani. Milioane de lei.

Simțeam cum lumea se clatină.

— El era inginer, am spus. Atât.

— Era un om cinstit, a continuat bătrânul. Prea cinstit. A descoperit nereguli. Facturi umflate. Materiale mai ieftine trecute ca fiind premium. Și a vrut să spună adevărul.

Mi-am dus mâna la gură.

— Știu pentru că eu eram cel care ținea evidențele. Am văzut documentele. Am văzut cum a fost presat să tacă. Cum i s-au făcut „vizite”. Cum a început să primească amenințări.

Mi-am amintit nopțile în care soțul meu, Mihai, stătea pe balcon și vorbea în șoaptă la telefon. Îmi spunea că sunt doar probleme la serviciu.

— Boala lui s-a agravat brusc, nu? a întrebat bătrânul.

Am dat din cap.

— Stresul. Frica. Un om poate duce multe, dar nu la nesfârșit.

Am simțit lacrimile curgând.

— Dar de ce să nu merg acasă?

Bătrânul a scos din buzunar un plic îndoit.

— Pentru că aseară am văzut doi bărbați în fața blocului tău. Întrebau de tine. Știau că locuiești singură. Și știau că soțul tău păstrase copii după documente.

Inima mi s-a oprit.

— Ce documente?

— Dovezi. Le-a lăsat la cineva de încredere. Iar persoana aceea… sunt eu.

Am rămas fără aer.

— În seara în care a murit, m-a sunat. Mi-a spus: „Dacă mi se întâmplă ceva, spune adevărul.” Dar mi-a fost frică. Am pierdut tot. Casa, serviciul. Am ajuns pe străzi.

Mi-a întins plicul.

— Aici sunt copii. Contracte. Transferuri. Sume uriașe deturnate. Dacă le duci la poliție, cazul se redeschide.

Mâinile îmi tremurau.

— De ce mă ajuți?

Ochii lui s-au umplut de lacrimi.

— Pentru că soțul tău a fost singurul om care m-a tratat cu respect. Când am fost dat afară, el mi-a spus că adevărul iese mereu la lumină. Mi-a dat 500 de lei din buzunarul lui, deși nu avea de unde.

Am izbucnit în plâns.

În acea clipă, am înțeles că nu doar eu pierdusem ceva.

În zilele următoare, am mers la poliție. A fost greu. Interogatorii. Suspiciuni. Presiuni. Dar documentele vorbeau clar.

După luni de anchetă, firma a fost investigată. Cei responsabili au fost trimiși în judecată. Numele lui Mihai a fost curățat. În presă s-a vorbit despre „inginerul care a încercat să oprească frauda”.

Într-o dimineață, am mers din nou la bibliotecă.

Bătrânul nu mai era acolo.

În locul unde stătea, am găsit ziarul lui vechi. În interior, un bilet.

„Ai grijă de tine, fata mea. Acum poți merge liniștită acasă.”

Am zâmbit printre lacrimi.

Cu o parte din banii recuperați în proces, am făcut un lucru simplu. Am contribuit la deschiderea unui mic adăpost pentru oameni ai străzii, chiar lângă bibliotecă.

Pe perete, la intrare, stă scris:

„Demnitatea nu ține de cât ai, ci de cât curaj ai să spui adevărul.”

Iar în fiecare dimineață, când deschid ușa bibliotecii, știu că Mihai nu a plecat în zadar.

Adevărul a ieșit la lumină.

Și, pentru prima dată după mult timp, pot să respir fără teamă.