O fetiță dispare după o simplă ieșire la înghețată cu tatăl ei

Elena a simțit cum îi fuge sângele din obraji. Telefonul îi tremura în mână, iar pentru o clipă a uitat să respire. A dat volumul la maxim și a urmărit iar și iar primele secunde, sperând să prindă ceva — un perete, o umbră, un zgomot — orice ar fi putut să-i spună unde e fetița ei.

Maria avea ochii roșii și obrajii umezi. O privire de copil care nu mai înțelege lumea din jur.
— Mami…, a șoptit ea, abia auzibil.

Elena a simțit cum i se înmoaie genunchii. A căzut pe marginea patului, ținând telefonul la piept.

Dar apoi, vocea aceea — rece, joasă, aproape indiferentă — a repetat aceeași propoziție:
„Spune-i mamei exact ce s-a întâmplat în ziua aceea.”

Maria a tresărit. A privit în lateral, de parcă cineva stătea foarte aproape de ea.
— Tati m-a…

În acel moment, imaginea s-a întrerupt. Ecranul a devenit negru, iar video-ul s-a încheiat brusc, lăsând-o pe Elena cu respirația tăiată.

A încercat să-l redea din nou, dar aceeași întrerupere. Aceeași tăcere. Aceeași groază.

Cu mâinile tremurând, a sunat la poliție.
— Am primit un video cu Maria, trebuie să veniți! Acum!

Dar, pentru prima dată în două săptămâni, Elena a simțit în vocea ofițerului ceva nou: mobilizare. Se auzea foșnetul unor foi, pași grăbiți, voci ferme. Au cerut să le trimită video-ul și adresa.

Și totuși, în spatele fricii, încolțea un alt gând. Unul care o rodea.
De ce a spus „tati m-a…”? Ce urma să spună?

Gândul acesta o lovea ca un ciocan în tâmple. Nu voia să creadă că Mihai, oricât de tensionați ar fi fost, ar fi putut…

A oprit ideea înainte să o termine.

În câteva minute, polițiștii i-au bătut la ușă. Unul dintre ei, comisarul Dima, un om trecut de 50 de ani, cu o privire blândă dar obosită, a intrat primul.
— Haideți să vedem video-ul împreună, doamnă Elena.

L-au redat pe un laptop. Au pus pauză la fiecare secundă. Au mărit imaginea, au filtrat sunetul, au analizat reflexiile.

— Uitați aici, a spus unul dintre tehnicieni, apropiindu-se de ecran. Se vede o umbră în spate. Pare… pare cineva cu glugă.

Elena simțea cum îi bate inima în urechi.

Apoi, un alt detaliu.
— După modul în care cade lumina, pare o cameră mică. Și după ecou, probabil o încăpere goală.

Comisarul Dima a închis laptopul.
— Doamnă Elena… trebuie să vă întreb ceva dificil. Ce credeți că încerca să spună Maria?

Elena și-a mușcat buza.
— Nu știu… sau nu vreau să știu.

Polițistul a dat din cap, înțelegând.
— Mihai este deja audiat. Va trebui să-l mai reținem. Măcar până verificăm câteva lucruri.

Elena a simțit un nod în gât. Era atât de ușor să-l acuzi pe cel mai apropiat om. Atât de ușor să riști să greșești.

Dar apoi a primit un alt mesaj.
Tot de la același număr necunoscut.

Un text scurt, rece, care i-a înghețat sângele în vine:
„Dacă vreți să vă vedeți fata în viață, nu spuneți nimic presei. Și ascultați-o pe Maria mâine. La ora 7 dimineața.”

Elena a simțit cum o trece un val de căldură, apoi unul de frig. Polițiștii au citit și ei mesajul.

— E un pas înainte, a spus comisarul Dima. Nu vă speriați. Când răpitorul comunică, comite greșeli.

— Și dacă nu e vorba de răpire? Dacă e… mai rău?

Comisarul a privit-o direct.
— Doamnă Elena… acum nu aveți voie să vă gândiți la ce e mai rău. Acum trebuie să luptăm pentru Maria.

Elena a strâns telefonul în mână.
— Fac orice, a spus ea. Orice, auziți? Numai să-mi aduceți fata acasă.

În noaptea aceea, nu a închis un ochi. S-a plimbat prin casă, s-a uitat la poze, a repetat mesajul în gând. La 7 dimineața, avea să audă iar vocea Mariei.

Aproape că se ruga să fie doar un coșmar.

Dar știa prea bine:
abia acum începea totul.