Aflând că medicii îi dau soției lui doar trei zile de trăit, bărbatul s-a aplecat spre ea

Maria simțea cum îi tremură degetele în mâna Liei. Nici nu știa dacă să fie speriată sau curioasă. În salon mirosea a dezinfectant și a teamă, iar lumina slabă de la neon accentua paloarea de pe chipul bolnavei.

— Ascultă, Maria… începu Lia, oprindu-se o clipă ca să respire. Nu am de gând să mor așa. Nu pentru el. Omul ăla m-ar îngropa de vie dacă ar putea, numai să pună mâna pe banii mei.

Maria a înghițit în sec.

— Și… ce vreți de la mine?

— Vreau să trimiți un mesaj. Dar nu oricum. E cineva… o persoană în care am încredere. Eu nu pot ajunge la telefon. Tu vei scrie exact ce îți spun.

Infirmiera a privit spre ușă, parcă temându-se că cineva ar putea auzi.

— Dacă ne prind, mă dau afară.

— Dacă faci asta pentru mine, ai să primești mai mult decât un salariu de spital. Ai să ai un nou început. Ți-o promit.

Maria tremura, dar a dat din cap.

Lia i-a spus numele persoanei, adresa și cuvintele care trebuiau trimise. Era un mesaj simplu, dar cu o greutate uriașă: „Vino. E timpul.”

— Atât? întrebă Maria.

— Atât deocamdată. Dar trebuie să fie astăzi. Înainte să vină Ovidiu înapoi. El nu trebuie să afle nimic.

Maria a ieșit în grabă, strângând telefonul în palmă. Lia a rămas singură, simțind cum o curentă fiori reci. Era prima oară, după multe luni, când simțea că are un pic de control.

A doua zi dimineață, când asistentele schimbau perfuziile, cineva a bătut discret în ușa salonului. Nu era ora vizitelor. Lia a ridicat privirea.

A intrat o femeie în vârstă, îmbrăcată modest, dar cu o privire aprigă, de om care a trecut prin multe.

— Lio… șopti ea.

Lia a simțit că i se strânge inima.

— Mătușă Ileana… ai venit.

Femeia s-a apropiat imediat, luând-o de mână cu o tandrețe care o făcu pe Lia să simtă, pentru prima dată în zile, că nu mai e singură.

— Am venit, mamă. Și nu te mai las. Spune-mi ce ți-a făcut nemernicul ăla.

Lia i-a povestit totul. Lacrimile mătușii îi alunecau tăcute pe obraji, dar ochii îi sclipeau a hotărâre.

— Las’ că-l punem noi cu botul pe labe. Ascultă-mă bine: nu mori tu înainte să-i arătăm cine ai fost tu și cine e el.

— Dar… trei zile, mătușă…

— Trei zile poate pentru ei. Da’ noi avem alt plan.

În acel moment, Maria a intrat în cameră, palidă și emoționată.

— Am trimis mesajul. Și… și am primit răspuns. Spune că vine.

Lia a închis ochii, simțind un val de speranță.

— Atunci începem.

---

După-amiaza, Ovidiu se întoarse cu aceeași mască de bărbat distrus. Însă, când deschise ușa, se opri brusc. În salon, pe scaun, stătea Mătușa Ileana — cu brațele încrucișate și cu o privire care l-ar fi făcut pe un urs să dea înapoi.

— Cine sunteți? mormăi el.

— Eu? Sunt coșmarul tău, băiete.

Lia zâmbi în pernă.

— Ovidiu… am niște vești pentru tine.

El încercă să-și păstreze calmul.

— Iubito, te obosești…

— Stai liniștit. Mai am destulă putere cât să-ți spun că… nu vei pune mâna pe niciun leu. Tot ce am am trecut, deja, pe numele cui trebuie. Tu rămâi cu teatrul tău ieftin.

Ovidiu înlemni.

— Ce ai făcut?!

— Ceva ce-ar fi trebuit să fac mai demult.

În acel moment, medicul-șef intră, privind întreaga scenă. Vorbise deja cu persoana chemată de Lia: un specialist de la Cluj, prieten vechi al mătușii, care se oferise să o preia și să încerce un tratament nou.

— Domnule, vă rog să ieșiți. Pacienta pleacă la Cluj.

— Pleacă unde?!

Mătușa Ileana se ridică.

— Pleacă să trăiască. Tu… du-te și vezi ce faci cu viața ta de acum.

Ovidiu înțepeni în mijlocul salonului, incapabil să scoată un cuvânt. Tot ce plănuise se prăbușea în fața lui.

Lia, ridicată cu grijă pe targă, trecu pe lângă el.

— Știi ce-i ciudat, Ovidiu? zise ea încet. Că, în timp ce tu numărai banii mei, eu am învățat cât valorez eu, de fapt.

L-a privit pentru ultima oară.

— Și nu valorezi niciun leu în viața mea.

A fost dusă spre ambulanță, iar mătușa Ileana mergea lângă ea, strângându-i mâna. Maria urmărea totul de la ușă, cu ochii umezi.

Lia respira greu, dar în inimă avea o putere nouă.

Nu știa cât va trăi. Nu știa dacă tratamentul va reuși.

Dar un lucru era sigur: nu mai era victima nimănui.

Și uneori, în România, miracolele nu vin din spitale scumpe sau din bani — ci din oameni simpli, care apar exact atunci când trebuie.