Cea mai bună prietenă a mea, Maria

Cea mai bună prietenă a mea, Maria, nu l-a plăcut niciodată cu adevărat pe soțul meu, Alexandru. Îmi spunea mereu, cu grijă dar hotărât, că ceva la el nu-i inspira încredere.

Eu n-am înțeles niciodată de ce, mai ales că Alexandru era mereu atent, calm și sprijin pentru mine. Totuși, vorbele ei au rămas undeva în mintea mea.

Apoi, la doar câteva săptămâni după nuntă, a dispărut din oraș fără nicio explicație.

Am fost dărâmată și complet pierdută; să-mi pierd cea mai bună prietenă a fost ca și cum mi-ar fi smuls cineva o bucată din suflet. Plângeam întruna, iar Alexandru îmi spunea să merg înainte, că uneori prieteniile se răresc și nu e vina nimănui.

Am încercat să accept asta, deși liniștea ei mi se părea tot mai ciudată. Au trecut trei ani, iar viața a intrat într-un ritm liniștit. Aproape că nu-mi mai puneam întrebarea de ce a plecat atât de brusc.

Până într-o dimineață, când s-a întors fără niciun anunț. Am încremenit când am văzut-o, nu doar pentru că arăta diferit, ci pentru expresia ei — un amestec ciudat de ușurare și teamă. M-a rugat să vorbim între patru ochi, iar inima îmi bătea de-mi sărea din piept când ne-am așezat față în față.

Maria mi-a spus că plecase ca să-și pună ordine în viață și să scape de niște obiceiuri care nu-i făceau bine. A vrut să mă protejeze, zicea ea, chiar dacă nu a ales cea mai bună cale.