„E prea mult zgomot la tine în casă în timpul zilei!”

În secunda aceea am simțit cum tot corpul mi se zbate pe interior, dar în afară rămâneam împietrit, ca o statuie ascunsă sub un acoperământ prăfuit. Omul părea că se uită atent prin cameră, iar respirația lui era liniștită, fără niciun semn de grabă, teamă sau suspiciune. Asta era partea care mă speria cel mai tare: se comporta ca și cum ar fi fost la el acasă.

A început să umble prin sertare, să miște haine, să deschidă dulapul, să umble prin buzunare și cutii, mormăind printre dinți, de parcă știa exact ce caută. Mă chinuiam să trag aer fără zgomot, temându-mă să nu audă vibrația patului sau bătăile inimii mele. Când am auzit sertarul cu acte, mi-am dat seama că era cel în care țineam buletinul, pașaportul, vechi fotografii, diploma mea, câteva hârtii și un caiet în care mai scriam gânduri. L-am auzit foșnind pagini, apoi a rostit ceva ce m-a lovit ca o palmă:

„Nu trebuia să pleci, mai știi? Ți-am zis că o să mă întorc când ai să uiți…”

M-am blocat. Era imposibil. Vocea aceea îmi suna ca tatăl meu, cel cu care nu mai vorbisem de mai bine de 17 ani. Plecase din viața mea când eram adolescent și nu mi-a mai dat niciun semn. Niciun telefon, nicio scrisoare, nimic. Pentru mine era mai mult o umbră decât o amintire, iar acum acea umbră pășea prin camera mea ca un oaspete neinvitat, aproape ironic de confortabil.

Am simțit că mă ia tremuratul, dar m-am abținut cu toată forța. Dacă era într-adevăr el, de ce intrase în casa mea? Cum ajunsese aici? Și cum avea cheia? Sau o ascunsese demult? Întrebările îmi alergau prin minte, dar răspunsurile veneau greu, ca un ecou pierdut.

După câteva clipe, s-a oprit chiar lângă pat, atât de aproape încât i-am simțit mirosul — același miros de tutun amestecat cu parfum ieftin, miros pe care îl urâsem toată copilăria. A dat cu palma pe marginea saltelei, apoi a oftat, de parcă s-ar fi uitat în sufletul meu.

„Ai ajuns bine, Marius,” a spus cu o voce joasă. „Ai muncit, ai casa ta… dar n-ai idee cât de mult e de reparat.”

A ieșit din cameră după câteva minute și l-am auzit cum se mută în bucătărie. În clipa aceea, am decis că trebuie să ies. Simțeam că dacă mai rămân acolo, încep să urlu. Am numărat până la zece, mi-am adunat tot curajul și am ieșit tiptil de sub pat. Când am ajuns în hol, el stătea cu spatele spre mine, cu mâna pe frigider, ca și cum voia să ia ceva.

„Tată?”

A rămas nemișcat, ca un tablou. Apoi s-a întors încet, iar ochii lui erau umezi.
Nu mă așteptasem la asta.

„Credeam că nu o să mă mai recunoști,” a spus, și mi-am dat seama că vocea aceea, oricât aș fi vrut s-o uit, era parte din mine.

Mi-a povestit că plecase din cauza unor datorii urâte, că fusese amenințat, că avusese probleme cu oameni periculoși și că dorise să mă protejeze prin dispariție. Ani întregi trăise prin sate, în chirii ieftine, muncind cu ziua, până când își pusese viața pe picioare cât de cât.

„Știu că n-o să mă ierți repede… dar am vrut să văd dacă ai rămas om bun,” a spus. „Așa cum te-am crescut, chiar dacă puțin.”

Atunci am înțeles că unele răni nu se închid cu reproșuri. Se închid cu adevăr.

I-am făcut o cafea și am stat la masă, vorbind ore în șir. Nu l-am îmbrățișat, nu i-am spus că îl iubesc, dar nici n-am închis ușa în urma lui. Uneori, vindecarea începe exact acolo unde ne este cel mai frică să coborâm: sub pat, în întuneric, lângă umbrele trecutului.

A plecat spre seară și mi-a spus: „Dacă vreodată ai chef, caută-mă. Nu mai fug.”

În acea noapte am dormit cu lumina aprinsă, dar nu de frică.
De data asta, era lumină pentru început.