Neputincioaso! Nici măcar nu înțelegi ce spun!

Chelnerița se numea Nadia. Avea părul prins într-un coc simplu și ochii de un căprui cald, care ascundeau o poveste pe care puțini ar fi putut s-o ducă. Venise în România cu patru ani în urmă, lăsând în urmă o casă distrusă și un trecut plin de teamă. Se angajase la „Grădina Albastră” pentru că îi plăcea liniștea locului și oamenii care, de obicei, erau amabili.

Dar în seara aceea, liniștea s-a rupt în bucăți.

Un bărbat solid, cu un aer de superioritate, se ridicase de la masă. Avea un pahar de vin în mână și o privire batjocoritoare. Când Nadia s-a apropiat, el i-a spus ceva în arabă, convins că fata nu va înțelege. Tonul lui era plin de dispreț, iar râsetele celor de la masa lui au spart atmosfera elegantă din restaurant.

Nadia a rămas nemișcată o clipă. Ochii i s-au întunecat pentru o secundă, dar apoi a zâmbit. Un zâmbet mic, aproape liniștit.

— Domnule, cred că e o neînțelegere, i-a spus în română.

El a râs. Apoi a mai spus ceva, de data asta mai tare, tot în arabă, folosind cuvinte urâte pe care doar ea le înțelegea. Câteva capete s-au întors, curioase.

Atunci Nadia a făcut un pas în față și i-a răspuns calm, tot în arabă. Vocea ei nu era ridicată, dar fiecare silabă suna limpede, ca o lovitură. Cuvintele ei, deși simple, au purtat greutatea demnității pe care o ținuse ascunsă prea mult.

— Rușinea nu e că nu înțelegi o limbă, ci că uiți ce înseamnă să fii om, i-a spus ea.

În câteva secunde, tot restaurantul a tăcut. Oamenii s-au oprit din mâncat. Chiar și muzica din fundal părea să se stingă.

Bărbatul, roșu la față, a rămas cu gura întredeschisă. A vrut să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat. Câteva persoane au început să murmure, iar una dintre chelnerițe i-a făcut semn discret Nadiei că totul e bine.

Managerul s-a apropiat, pregătit să intervină, dar Nadia doar a făcut un semn din mână.

— Lăsați, vă rog. E totul în regulă, a spus ea cu o voce blândă.

Bărbatul s-a așezat încet, fără să mai scoată un sunet. A plătit nota în tăcere, lăsând pe masă câteva bancnote mototolite, și a plecat grăbit, cu ochii în pământ.

După ce ușa s-a închis, un val de aplauze a umplut restaurantul. Clienții, care până atunci priviseră înmărmuriți, și-au găsit curajul să o felicite.

Nadia a zâmbit timid, dar ochii i s-au umplut de lacrimi. Nu din mândrie, ci dintr-o amintire care-i înțepa sufletul. Se gândise la tatăl ei, rămas acolo, printre ruine, și la cuvintele lui: „Oriunde mergi, nu uita că demnitatea nu se vinde și nu se pierde, doar se apără.”

Seara a continuat. Oamenii au început din nou să vorbească, să râdă, dar ceva se schimbase. Atmosfera era altfel, mai caldă, mai omenească.

Când Nadia a terminat tura, colegii i-au adus un buchet mic de flori.

— Pentru curaj, i-a spus una dintre fete.

Ea a zâmbit.

Pe drumul spre casă, frigul nopții i-a pătruns prin haina subțire, dar inima îi era plină de căldură. Știa că lumea nu e mereu dreaptă, dar mai știa și că uneori, un singur cuvânt spus la timpul potrivit poate schimba totul.

Când a ajuns acasă, și-a făcut un ceai și a privit pe geam spre cerul senin. Și-a amintit chipurile oamenilor din restaurant și felul în care o priviseră — nu ca pe o străină, ci ca pe o femeie care a avut puterea să spună adevărul.

A zâmbit din nou, a suflat peste ceai și a șoptit pentru ea însăși:
— Poate că n-am o țară întreagă în spate, dar am sufletul curat. Și asta, oriunde aș fi, e de ajuns.