Un tată și fiica lui au plecat la o plimbare cu barca într-un weekend

Când a primit telefonul de la un pescar din zonă, Maria tocmai se întorcea de la piață, cu două plase pline. Vocea bărbatului era tulbure, de parcă încerca să găsească cuvintele potrivite, dar nu exista nicio formulare care să nu doară. I-a spus doar atât:

„Doamnă… am găsit ceva. Trebuie să veniți.”

Maria a simțit cum i se înmoaie genunchii. De doisprezece ani, fiecare veste o lovea ca un trăsnet. Dar ceva în glasul acelui om o făcea să creadă că, de data asta, nu era doar o alarmă falsă.

A ajuns la micuțul debarcader înainte să apuce să-și dea seama cum. Pescarul, un bărbat cu mâini aspre și ochi obosiți, ținea în mână un obiect învelit într-un prosop ud.

L-a desfăcut încet.

Era jurnalul de bord lipsă. Fila smulsă fusese pusă la loc, lipită stângaci cu bandă adezivă. Pielea copertei era umflată de apă, dar scrisul… scrisul se vedea.

Maria a simțit cum o taie respirația.

— Unde l-ați găsit? a întrebat ea cu vocea subțire, abia auzită.

— Într-un golfuleț, prins între niște stânci. Dar asta nu e tot…

A dus-o câțiva pași mai încolo, până la o cutie de plastic transparentă. Înăuntru era un obiect mic, strălucind palid în lumina dimineții.

Brățara Laurei. Cea cu mărgele albastre, pe care o purta mereu.

Maria și-a dus mâinile la gură și a izbucnit în plâns. Nu pentru că găsise ceva, ci pentru că, pentru prima oară în doisprezece ani, ceva nu era doar amintire. Era dovadă. Urmă. Realitate.

A deschis jurnalul, cu mâinile tremurând. Cuvintele erau scrise cu stiloul lui Cătălin, inconfundabile, cu litere mari și grăbite. Pagina ruptă era un mesaj. Unul scurt. Unul care îi îngheța sângele în vene:

„Dacă găsește cineva asta… nu a fost accident. Nu suntem singuri pe mare.”

Maria a închis ochii, simțind că tot aerul i se strânge în piept. Pescarul a făcut un pas în spate, ca și cum voia să-i lase loc durerii.

Dar Maria nu mai era femeia frântă din anii trecuți. Ceva în ea se aprinsese. Un fel de furie amestecată cu curaj. A privit din nou spre marea care îi luase totul și și-a șters lacrimile.

— Vreau să mergem acolo, a spus ea hotărât. La locul unde l-ați găsit.

Pescarul a clipit surprins, dar nu a contrazis-o. Au pornit împreună pe apă, iar Maria privea valurile cu o atenție pe care nu o mai avusese niciodată. Fiecare urmă, fiecare strop părea să ascundă un răspuns.

Când au ajuns în golf, lumina era ciudat de albă, iar vântul bătea ușor, de parcă nu voia să deranjeze tăcerea locului. Sub stâncile înalte, apa era limpede, aproape nemișcată. Acolo, în liniștea aceea apăsătoare, Maria a simțit ceva ce nu mai simțise niciodată:

Că adevărul era aproape. Atât de aproape, încât putea să-l atingă.

A privit marea și a murmurat doar atât:

— Cătălin… Laura… vă promit că aflu tot.

Și în momentul acela, pentru prima oară după doisprezece ani, nu a mai simțit doar durere.

A simțit direcție.

Iar direcția aceea avea să o ducă spre un adevăr capabil să zdruncine tot ce crezuse vreodată despre soțul ei, despre dispariția lor și despre liniștea aparentă a acelui oraș de pe malul mării.