Fiica mea se încuia în baie și mânca acolo

Am urmărit cu inima strânsă fiecare mișcare. Fetița mesteca încet, liniștit, iar în jur totul părea normal. Apoi, brusc, a ridicat privirea spre colțul încăperii și a început să vorbească.

Nu era un monolog obișnuit, nu era o joacă de copil. Din glasul ei se simțea teamă și supunere, de parcă răspundea cuiva.

— „Da… am mâncat tot. Nu, nu voi lăsa nimic în farfurie…”

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. În baie nu era nimeni, dar copilul meu se purta ca și cum ar sta în fața cuiva.

Am dat fuga spre ușă, am încercat să intru, dar cheia era răsucită pe dinăuntru. Am bătut cu putere și am strigat-o, însă ea nu m-a auzit. Continua să răspundă la acea prezență nevăzută.

Când, în sfârșit, am reușit să deschid, fiica mea s-a speriat, a sărit de pe scaun și a început să plângă. Am luat-o în brațe și am întrebat-o printre lacrimi:

— „Cu cine vorbeai acolo, puiule?”

A ridicat ochii mari spre mine și a șoptit:

— „Cu băiețelul care stă în colț. El îmi spune că, dacă nu mănânc aici, se supără pe tine…”

Am simțit cum mă trec fiorii. În casa noastră, colțul acela fusese mereu rece, de parcă ar fi venit un curent de aer din pereți. Nu i-am dat importanță niciodată, până acum.

Din acea zi, viața noastră s-a schimbat. Am adus un preot să sfințească locuința, după obiceiul strămoșesc. Cu apă sfințită, cruci și rugăciuni, am încercat să alungăm tot ce era rău. În cultura noastră, când un copil vede sau simte ceva straniu, părinții nu ignoră – iau în serios semnele.

După sfințire, fiica mea a refuzat să mai intre singură în baie. La masă, însă, a început din nou să stea alături de noi, cum făcuse întotdeauna.

Zilele au trecut și, încet-încet, am simțit că liniștea se întoarce în casă. Dar privirea ei, atunci când trece pe lângă colțul rece al băii, îmi amintește că experiența aceea a fost cât se poate de reală pentru ea.

Eu, ca părinte, am învățat ceva esențial: să ascult semnele, să nu desconsider niciodată temerile copilului și să nu uit tradițiile noastre. În satul bunicilor mei se spunea mereu că „unde e frică de copil, e ceva ce ochiul marelui nu vede”.

Astăzi, la cină, fiica mea râde, povestește, gustă cu poftă din sarmale și din cozonacul cald pe care i-l fac. Și, în timp ce o privesc, mă rog ca niciun „băiețel din colț” să nu-i mai umbrească vreodată copilăria.

Pentru că uneori, ceea ce noi, adulții, credem că e doar imaginație, poate fi un strigăt mut după ajutor. Iar în acele momente, singurul scut adevărat este iubirea, credința și puterea de a ne întoarce la obiceiurile și credințele care ne-au ținut uniți ca neam de veacuri.