Atunci mi-am dat seama că femeia aceea nu doar că nu mă suporta, ci mă ștersese metodic din viața fiului meu. Și eu, oarbă de dragoste maternă, am lăsat-o să o facă, crezând că, dacă tac și înghit, Radu va fi fericit.
Dar fericirea lui nu mai avea nimic din lumina copilului care alerga pe câmpul din spatele casei, cu genunchii juliți și râsul larg. Acum avea ochii obosiți, mereu cu telefonul în mână, mereu grăbit, mereu pe fugă.
Am stat mult în seara aceea și m-am gândit. Poate că dragostea de mamă nu înseamnă să oferi tot până nu mai rămâne nimic. Poate că e și despre a ști când să spui „ajunge”.
A doua zi, m-am dus la notar. Am cerut o copie după toate actele, am verificat tot. Casa era a mea, cu toate plățile făcute de mine, cu toate impozitele trecute pe numele meu.
Când am văzut semnătura mea pe fiecare pagină, am simțit o putere ciudată. Nu una de răzbunare, ci de eliberare.
Am pregătit o scrisoare simplă. Am lăsat-o pe masa din sufragerie, sub o cană de ceai rece. Scria doar atât:
„Radu, ți-am dat viață, timp și dragoste. Ți-am dat o casă, nu ca să mă scoți afară din ea, ci ca să ai un loc unde să-ți amintești de mine cu respect. Ai ales altceva. Așa că de azi, aleg și eu: să nu mai trăiesc din firimituri de recunoștință.”
Apoi am închis ușa apartamentului, mi-am pus pălăria vișinie și am plecat la gară. N-aveam planuri mari. Doar un bilet dus către munți, acolo unde liniștea nu te judecă.
Am închiriat o căsuță mică, lângă un lac. Primele zile am dormit mult. Apoi am început să ies dimineața, să beau cafeaua afară, să privesc pescărușii cum planează peste apă. Nu mai simțisem de mult aerul acela curat, care miroase a iarbă udă și a începuturi noi.
După o săptămână, m-a sunat Radu. N-am răspuns.
Mi-a trimis mesaje, m-a căutat. Îmi spunea că Andreea vrea să vorbească, că a fost o neînțelegere. Dar eu știam prea bine: unele uși, odată trântite, nu se mai deschid la fel.
Am decis să vând casa. Cu banii, mi-am cumpărat un apartament mic într-un orășel liniștit și am donat o parte către un adăpost pentru femei singure. Pentru că, în fond, nu eram singura care și-a sacrificat viața pentru un copil care a uitat.
Timpul a trecut. Într-o zi, la poartă, a apărut Radu. Singur, fără Andreea. Avea ochii roșii, vocea tremurată. Mi-a spus că a greșit, că și-a dat seama prea târziu.
L-am privit. Nu cu ură, nici cu milă. Cu pace.
„Radu, eu te iert. Dar iertarea nu înseamnă întoarcere. Fiecare trebuie să-și învețe lecția. Tu pe a ta, eu pe a mea.”
A plecat în tăcere, iar eu am rămas în pragul casei, cu vântul jucându-se prin părul meu cărunt.
Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit liberă. Nu pentru că am pierdut un fiu, ci pentru că m-am regăsit pe mine.
Și poate, doar poate, asta era adevărata croazieră pe care trebuia s-o fac:
nu pe mare, ci prin propria mea viață — învățând, în sfârșit, că iubirea de mamă nu înseamnă supunere, ci demnitate.