Soțul meu a murit într-un accident de mașină acum cinci ani

Era acolo, în ușa restaurantului, un bărbat înalt, cu părul cărunt pe la tâmple și cu o privire caldă, de om care a trăit destul cât să înțeleagă ce înseamnă dorul. Purta o cămașă bleumarin și un buchet mic de flori de câmp în mână, de parcă venise direct de pe o uliță din sat, nu din centrul orașului.

Și, mai ales… îi știam fața.

Nu bine, nu ca pe cineva apropiat, dar destul încât ceva din mine să tresară. Îl văzusem cu câteva zile înainte pe un grup de Facebook pentru oameni singuri din Prahova, unde mă băgasem fără tragere de inimă, doar ca să nu o supăr pe Lili. Nu comentasem, nu dădusem like, nu vorbisem cu nimeni. Doar citisem câteva postări, iar poza lui îmi rămăsese în minte pentru că avea un zâmbet blând, rar întâlnit la bărbații trecuți de o anumită vârstă. Majoritatea pun poze serioase, de parcă sunt la buletin.

El însă… el zâmbea ca un om împăcat.

Mi-a făcut un pas spre masă, iar buchetul i-a tremurat ușor în mână.

— Doamnă… sunteți Ana? m-a întrebat el cu o voce caldă, care mi-a dat peste cap toate intențiile de a fugi.

Am înghițit în sec.

— Da… Eu sunt, am spus aproape în șoaptă.

S-a luminat la față, de parcă îi spusese cineva că a câștigat la loto. S-a așezat timid, cu grijă, ca să nu mă sperie.

— Numele meu e Mircea. Știu că situația e… neobișnuită. Și mie mi-a bătut inima cât un ciocan când am primit mesajul de confirmare. Dar… sper să nu vă deranjez că am venit.

M-am trezit râzând scurt, din reflex, ca să scap de nodul din gât.

— Să mă deranjați? M-am trezit aici crezând că vine copilul meu, și în loc… apareți dumneavoastră cu flori.

Mircea a roșit.
— Sunt pentru dumneavoastră. Știu că nu sunt trandafiri sau ceva elegant… dar am zis că florile de câmp sunt mai apropiate de sufletul oamenilor. Și mie mi-au plăcut mereu.

Am atins ușor buchetul. Mirosul m-a lovit ca o amintire: dimineți de vară la țară, când mă trezeam cu soțul meu și beam cafeaua sub vișin. Pentru o clipă, m-a durut amintirea. Dar într-o altă clipă… nu m-a mai durut la fel de tare.

Am inspirat adânc și m-am așezat mai bine pe scaun.

— Bine… hai să vedem ce-a plănuit fata mea aici.

Am comandat două paste simple și un pahar de vin. Eu n-am mai băut vin la restaurant de ani. Mircea, în schimb, a ridicat paharul și a spus:

— Pentru curajul de a ieși din casă.

— Pentru o fată care face planuri pe ascuns, am completat, zâmbind în ciuda tuturor emoțiilor.

Pe măsură ce mâncam, Mircea mi-a povestit că și el e văduv. Soția lui murise acum opt ani. Avea doi băieți mari, plecați în Cluj. Lucrase toată viața ca mecanic de locomotivă, iar acum era pensionar. Își umplea zilele cu grădinărit, reparații prin vecini și, uneori, pescuit.

— Să știți că n-am mai fost la o întâlnire de… nu știu… douăzeci de ani? mi-a mărturisit el.

— Nici eu, i-am spus. Mă simt ca la prima întâlnire din liceu.

Și, într-adevăr, așa era. Îmi tremurau mâinile, dar nu de teamă… ci dintr-o emoție pe care o credeam moartă demult.

La un moment dat, Mircea a scos telefonul și l-a pus pe masă.

— Pot să vă spun ceva? Nici eu n-am înțeles de ce mi-a apărut profilul dumneavoastră. Zicea acolo: „potrivire recomandată”. Eu nici n-am dat căutare. Dar am rămas cu poza în minte. Aveați un aer trist, dar frumos. Ca cineva care a suferit, dar n-a renunțat la viață.

M-am uitat în farfurie, să nu vadă că mi s-au umezit ochii.

— Lili a știut. A simțit. Mereu m-a citit mai bine decât o carte, am spus eu încet.

Când am ieșit din restaurant, aerul rece de seară m-a făcut să tresar. Mircea mi-a pus haina pe umeri, simplu, firesc, fără gesturi teatrale.

— Dacă vreți… pot să vă conduc până acasă, a spus el.

M-am uitat la el. La ochii aceea calzi, la felul în care mă privea, de parcă nu eram o femeie singură de 50 de ani, ci cineva care merita din nou să fie văzută.

— Da, i-am răspuns. Aș vrea asta.

Pe drum, am vorbit despre lucruri mărunte: prețul la curent, cât costă un kilogram de roșii vara, cât de repede cresc copiii. Ajunși în fața blocului, am rămas câteva clipe amândoi tăcuți.

— Ana… dacă vreodată vreți să bem o cafea… nu trebuie să fie o întâlnire, nu trebuie să fie nimic complicat, doar… două persoane care stau de vorbă, a spus el cu sfială.

Am zâmbit.

— Mircea… cred că aș vrea asta.

Când am intrat în casă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să trimit un mesaj.

Eu: „Nu sunt supărată. Mulțumesc, Lili. Ai făcut un lucru bun.”

Și, pentru prima dată după mulți ani, mi-am simțit inima altfel: nu vindecată… dar deschisă.

Poate că unele începuturi apar fix când crezi că s-a terminat tot.

Iar eu… eram gata, în sfârșit, să trăiesc din nou.