Eu și sora mea am fost despărțite într-un orfelinat

Femeia a apărut dintre rafturi cu un coș de cumpărături în mână.

Era mai scundă decât mine. Avea părul prins neglijent, câteva fire albe la tâmple și o expresie obosită, dar caldă. Nimic spectaculos. Nimic care să atragă atenția. Și totuși, în secunda în care mi-a întâlnit privirea, am știut.

Nu pentru că semănam.
Ci pentru că am simțit.

Timpul s-a strâns într-un punct.

Ea s-a uitat la mine lung. Apoi la fetiță. Apoi din nou la mine. Ochii i s-au mărit ușor, de parcă o amintire veche ar fi lovit-o din plin.

„S-a întâmplat ceva?” a întrebat ea.

Am înghițit greu.
„Brățara… de unde o aveți?”

A dus mâna instinctiv la încheietura fiicei ei.
„E veche. O am de când eram copil. E singurul lucru rămas de la sora mea.”

Aerul mi-a fugit din piept.

„Cum te cheamă?” am întrebat-o, aproape fără voce.

S-a încruntat puțin.
„Ana,” a spus. „Ana Marinescu.”

Numele nu mai era același.
Dar vocea… vocea era.

Am scos brățara mea de sub mânecă. O purtasem toată viața, deși era decolorată, subțiată, aproape destrămată. Aceeași împletitură. Același nod stângaci de copil.

„Eu ți-am făcut-o,” am spus. „În orfelinat. În noaptea dinainte să plec.”

A scăpat coșul din mână.

Cutii de lapte și pâine s-au împrăștiat pe podea, dar nimeni nu le-a băgat în seamă. Ana se uita la mine cu mâinile la gură, tremurând din tot corpul.

„Nu… nu se poate,” a șoptit. „Tu ești…”

„Sora ta.”

Am plâns amândouă în mijlocul supermarketului, fără să ne pese de lume. Ne-am ținut în brațe ca atunci când eram copii, de parcă anii n-ar fi existat.

Fetița se uita la noi nedumerită.
„Mami…?”

Ana s-a lăsat pe vine și a luat-o de mână.
„Ea e mătușa ta. Despre care ți-am povestit.”

Am zâmbit printre lacrimi.

Am stat apoi la o cafenea mică din colț. Am vorbit ore întregi. Despre vieți diferite. Despre lipsuri. Despre frică. Despre cum fiecare dintre noi crezuse, ani la rând, că cealaltă a uitat.

Ana mi-a spus că fusese adoptată de o familie simplă, de la țară. Oameni buni, dar săraci. Că brățara fusese ascunsă într-o cutie de pantofi, mutată din casă în casă, ca o dovadă că nu fusese singură pe lume.

Eu i-am spus că n-am încetat niciodată să caut.

La final, ne-am privit și am râs, obosite, dar împăcate.

Treizeci și doi de ani ne-au despărțit.
O brățară ne-a adus înapoi una la alta.

Uneori, ce e legat cu dragoste nu se rupe niciodată.
Doar așteaptă momentul potrivit să fie găsit din nou.