Ani după divorț, el a continuat să facă mișto de ea

Laura a închis ochii pentru o clipă, ca și cum ar fi vrut să îngroape toate durerile sub pleoape. Dar cuvintele Margaretei au rămas acolo, vibrând în aer. Ce mai înseamnă „natural” când viața însăși te lovește în cele mai nenaturale feluri?

S-a ridicat încet, și-a șters obrajii cu dosul palmei și a privit către geamul aburit. Afară, se vedea strada liniștită din Ploiești, blocurile gri, câțiva oameni grăbiți, ca și cum lumea mergea mai departe fără să știe prin ce trece ea.

„Marga… eu nu mai pot trăi așa, simțind că mi se stinge ceva înăuntru,” a spus ea, abia auzită.
„Atunci fă ce simți aici,” i-a răspuns prietena, atingându-i pieptul. „Nu ce-ți spune mintea. Mintea uneori ne minte.”

A fost pentru prima oară, după multe luni, când Laura a simțit o hotărâre adevărată în ea. Nu una timidă, nu una doar gândită. Una simțită în sânge.

A doua zi, a scos dosarul medical din sertar. A privit lung spre formularul pentru FIV. Mâna îi tremura, dar a semnat. Era pentru prima oară când făcea ceva doar pentru ea.

Procedurile au început curând. Drumuri dese la București, injecții, analize, nopți în care se întreba dacă face bine. Uneori plângea în mașină, cu farurile altor șoferi oglindindu-se în lacrimile ei. Alteori se trezea dimineața îmbrățișată de un sentiment ciudat de curaj.

Margareta mergea cu ea peste tot, ținându-i geanta, vorbind când Laura nu mai putea vorbi, tăcând când tăcerea era tot ce suporta.

După prima încercare nereușită, Laura s-a prăbușit pe podeaua din baie. A simțit că tot universul i se scurge printre degete.
„Poate că nu e pentru mine… poate că trebuia să fie altfel,” a murmurat ea.

Dar a doua zi, când a deschis ochii, gândul acela nu mai avea aceeași putere. Cineva, undeva, îi făcuse loc unui alt gând: încă o încercare.

A doua FIV a reușit.

Când doctorul Enache i-a spus că testul este pozitiv, Laura a dus mâna la gură și a izbucnit în plâns. Margareta a țipat de bucurie. În hol, două asistente au aplaudat fără să știe de ce.
„Sunt însărcinată…” a repetat Laura ca și cum nu ar fi crezut nici ea.

Câteva săptămâni mai târziu, la prima ecografie, doctorul a ridicat sprâncenele.
„Ei, aici avem o surpriză. Nu unul… nu doi…”
Laura a simțit cum lumea se învârtește.
„Doctore…?”
„Trei. Aveți tripleți.”

A izbucnit în râs și plâns în același timp. Nici nu știa că e posibil.

Nouă luni mai târziu, în maternitatea din Brașov, Laura a ținut în brațe trei fetițe minuscule, cu ochii închiși și pumnii strânși de parcă veniseră gata să lupte pentru ea. Le-a numit Ana, Teodora și Maria.

Viața a devenit un carusel amețitor. Scutece, lapte, nopți nedormite, dar și râsete mici, zâmbete, miros de bebeluși și o bucurie cum nu mai simțise.

Apoi, viața a făcut din nou o întoarcere bruscă.

La patru ani după nașterea fetelor, Laura a lansat o firmă de consultanță pentru mame singure, cu ajutorul câtorva prietene. În câteva luni, succesul a fost enorm. Contractele curgeau, proiectele creșteau, presa scria despre ea. Banca i-a aprobat creditul, iar câțiva ani mai târziu își cumpărase propriul avion privat, folosit pentru deplasările rapide între proiecte.

Într-o dimineață, în aeroportul privat din Cluj, Laura cobora treptele avionului, cu tripleții alergând pe lângă ea, fericite.

Și l-a văzut.

Cătălin. Îmbătrânit, slăbit, cu privirea aceea pierdută a unui om care s-a trezit prea târziu.
El a rămas încremenit.
Nu o văzuse niciodată atât de frumoasă, atât de sigură pe ea, atât de… vie.

Ea a zâmbit scurt, politicos.
„Bună, Cătăline.”
„Laura… nu pot să cred… tripleți? Și… avionul… e al tău?”
„Da. E doar începutul,” i-a spus ea calm.

El a clipit, rătăcit.
„Nu… nu m-am așteptat…”
„Nici eu nu m-am așteptat,” a spus Laura. „Dar uite că viața îți dă uneori exact ce meriți. Uneori târziu, dar tot îți dă.”

Și a plecat mai departe, cu fetițele ei țopăind vesel, fără să se mai uite înapoi.

Pentru prima dată în viața ei, viitorul chiar era al ei.