Femeia de serviciu, însărcinată, s-a prăbușit în brațele omului de afaceri văduv

Aparecida a văzut fața lui Bruno și s-a oprit brusc, ca și cum ar fi lovit un zid. Nu-l mai văzuse niciodată atât de alb la față. A lăsat șorțul să-i cadă într-o parte și s-a apropiat în grabă.

– Ce s-a întâmplat, dom’ Bruno?
– Juliana… e foarte rău. Nu știu ce are. Hai sus, repede!

Femeia a urcat în fugă scările, iar Bruno a venit din urmă cu respirația tăiată. Când au intrat în camera de oaspeți, Juliana era tot acolo, întinsă, cu aceeași respirație tăiată care făcea aerul din cameră să pară altfel, mai greu, mai apăsat.

Aparecida s-a apropiat de pat, i-a atins fruntea și a făcut ochii mari.

– Vai de mine, e în foc! Așa ceva nu-i normal… trebuie chemat doctorul!
– Am sunat deja la 112, vin imediat, a spus Bruno, tremurând. Dar… nu știu dacă vine cineva repede. E aglomerat azi în oraș.

Aparecida s-a uitat la el cu un amestec de teamă și reproș.

– Dom’ Bruno, fata asta e singură în lume. Dacă nu avem grijă de ea, cine să aibă?

Vorbele ei au căzut greu în aer, iar Bruno a simțit cum îl izbește realitatea. Juliana lucra la vila lui de doar câteva luni, venise dintr-un sat mic de lângă Bacău, cu burta deja vizibilă. Nu vorbise mult despre tatăl copilului, dar ochii ei trădau destule povești nespuse.

Bruno s-a așezat lângă pat și i-a luat mâna. Era rece, mult prea rece pentru cineva cu febră atât de mare. A simțit un nod în gât pe care nu-l mai simțise de ani întregi, de când pierduse-o pe soția lui, Andreea.

– Juliana… hai, te rog, rămâi cu noi…, a murmurat aproape imperceptibil.

Aparecida a început să-i ude fruntea cu un prosop rece, făcând mișcări rapide, experimentate. Între timp, Bruno a deschis geamul. Aerul rece de noiembrie a intrat în cameră, făcând perdeaua să se miște ușor, ca un semn de trezire.

Dar Juliana nu se mișca deloc.

Minutele treceau greoi. În depărtare se auzea o sirenă, dar Bruno nu știa dacă e pentru ei sau pentru altcineva. Se tot uita la ușă, ca și cum asta ar fi putut face ambulanța să apară mai repede.

– Dom’ Bruno…, spuse Aparecida, cu glasul scăzut. Cred că fata asta n-a mâncat azi nimic. Am văzut farfuria neatinsă în bucătărie…

Bruno a simțit cum îl lovește încă un val de vinovăție.

– Și eu… am pus-o să spele veranda dimineață… era frig. Nu mi-am dat seama…

Aparecida și-a mușcat buza și nu a spus nimic. Știa că nu ajută să-l certe, dar adevărul era acolo, crud și clar.

În clipa următoare, Juliana s-a mișcat. Un gemăt slab i-a scăpat de pe buze, iar mâna ei s-a dus instinctiv la burtă.

Bruno s-a apropiat imediat.

– Juliana, te rog, deschide ochii… uite, sunt aici.

Eyelii ei s-au deschis un pic, tulburi, pierduți.

– Copilul… a șoptit ea. Copilul meu…

– E bine, liniștește-te. O să ai parte de medici, o să fie bine, îi spuse Bruno.

În același moment s-a auzit soneria de la poartă. Bruno a zburat practic pe scări. A deschis și doi paramedici au intrat în casă cu targa.

Totul s-a desfășurat rapid. I-au luat pulsul, oxigenul, febra. Privirile lor nu erau optimiste.

– Trebuie dusă imediat la spital. E deshidratată, febră mare, tensiune mică. Și fiind însărcinată… nu riscăm.

Bruno a înghițit în sec.

– Vin și eu cu ea.

Aparecida a dat din cap fără să spună nimic. Știa că e mai bine așa.

Au coborât-o pe targă, iar Bruno a urcat în ambulanță, în timp ce ploaia măruntă de noiembrie începuse să bată în geamurile vilei. Motorul s-a turat, sirena a pornit, iar orașul s-a deschis în fața lor cu luminile lui ude, amestecate, ca într-un tablou prea trist.

În ambulanță, Juliana respira greu, dar trăia. Bruno i-a ținut mâna tot drumul, simțind parcă pentru prima dată după mult timp că viața îl pune din nou la o încercare adevărată.

Și în timp ce ambulanța gonea spre spitalul din centrul Bucureștiului, Bruno și-a dat seama de un lucru care i-a schimbat tot sufletul: nu era doar o angajată pentru el. Era un om aflat în necaz, iar el avea puterea și obligația morală să o ajute.

Iar acest gând, simplu și omenesc, a fost scânteia care avea să îi schimbe viața pentru totdeauna.