Soțul meu a murit

…casa întoarsă pe dos.

Nu era dezordine din neglijență, ci din panică. Sertare smulse, haine aruncate pe jos, dulapuri deschise, iar pe masă, printre hârtii împrăștiate, o cutie mică de lemn, crăpată într-un colț. Maria stătea pe podea, cu genunchii la piept, plângând în hohote. Nu mai era urmă de râsul ei disprețuitor de acum trei zile.

— Nu e aici… nu e nicăieri… a spus ea printre sughițuri.

Am închis ușa încet, fără grabă. Mi-am dat haina jos și am pus-o pe spătarul scaunului. Inima îmi bătea tare, dar nu de frică. De o liniște grea, apăsătoare, pe care o simți când știi că adevărul iese la iveală.

— Ce cauți? am întrebat calm.

Maria m-a privit speriată, de parcă abia atunci m-ar fi văzut.

— Actele… banii… tot… Tata a ascuns ceva. Știu sigur. A zis că a pus totul la adăpost.

Am zâmbit slab. Nu de bucurie. De amărăciune.

— Și de ce m-ai chemat pe mine?

A tăcut. Apoi a izbucnit din nou în plâns.

— Pentru că tu știai tot. Tu erai mereu cu el. Eu… eu doar am venit la final.

M-am așezat pe marginea mesei și am privit în jur. Aceeași casă în care am trăit doisprezece ani. Aceeași bucătărie unde i-am gătit lui Ion ciorbe când era bolnav. Aceeași sufragerie unde am plătit ratele din salariul meu de vânzătoare, lună de lună, fără să comentez.

— Ion nu era prost, am spus încet. Știa exact ce face.

Maria s-a ridicat brusc.

— Atunci spune-mi unde sunt! Avem datorii! Vin executorii! Sunt aproape cincizeci de mii de lei!

Am inspirat adânc. M-am dus spre fereastră și am tras perdeaua. Lumina de după-amiază a umplut camera.

— Ți-a lăsat casa. Ți-a lăsat tot ce se vede. Dar nu ți-a lăsat ce contează cu adevărat.

— Nu mă lua cu vorbe! a țipat ea. Ai zis că nu ți-a lăsat nimic!

M-am întors spre ea.

— Așa este. Nu mi-a lăsat nimic pe hârtie. Dar mi-a lăsat adevărul.

Am luat cutia de lemn de pe masă și am deschis-o complet. Dinăuntru am scos un plic îngălbenit și o hârtie împăturită de multe ori.

— Știi ce e asta? am întrebat.

Maria a clătinat din cap.

— O hârtie cu datorie. Scrisă de mâna lui Ion. Către mine.

A făcut un pas în spate.

— Ce prostii sunt astea?

— Nu sunt prostii. Sunt banii pe care i-am pus deoparte eu. Din salariul meu. Pentru zile negre. El i-a folosit când afacerea lui a mers prost. Mi-a promis că mi-i dă înapoi. Și a scris asta. Cu martori.

Am scos din geantă un dosar subțire.

— Și aici sunt chitanțele. Și contractul de depozit. Și contul deschis pe numele meu. O sută douăzeci de mii de lei.

Maria s-a prăbușit pe scaun.

— Nu se poate… a șoptit. Tata mi-a spus că tu n-ai nimic. Că ești dependentă de el.

Am simțit un nod în gât, dar vocea mi-a rămas fermă.

— Asta ai vrut să crezi. Pentru că era mai ușor.

A urmat o tăcere grea. Se auzea doar ceasul de pe perete.

— Și acum? a întrebat ea, cu voce mică.

Mi-am luat haina și am pus dosarul în geantă.

— Acum, fiecare merge pe drumul lui. Tu ai casa. Vinde-o, plătește datoriile. Eu am ce mi-am câștigat singură.

M-am îndreptat spre ușă.

— Și copiii? a murmurat ea.

M-am oprit o clipă.

— Copiii nu se fac doar cu trupul. Se cresc cu sufletul. Asta tu n-ai învățat încă.

Am ieșit și am închis ușa în urma mea.

Pentru prima dată după mulți ani, aerul de afară mi s-a părut ușor. Mergeam înainte, cu pași mici, dar siguri. Nu aveam o casă mare, dar aveam liniște. Nu aveam aplauze, dar aveam demnitate.

Și, pentru prima dată, nu mai eram „inutilă”. Eram liberă.