El doar voia să fie un vecin bun și să-și repare gardul rupt.

Camelia a zâmbit ușor, dar în privirea ei se citea un fel de ezitare, parcă venea și pleca din gânduri.
Marian a observat asta, însă nu a spus nimic. Nu-i plăcea să tragă oamenii de limbă, mai ales pe cei pe care abia îi cunoștea.

— Nu, n-am nicio treabă azi, a răspuns ea într-un final.
Uneori e bine să stai pur și simplu și să privești cum altcineva dă viață lucrurilor.

Marian a ridicat o sprânceană, puțin amuzat.

— Dacă reparatul gardului înseamnă „a da viață”, atunci trebuie să recunosc că nu m-am gândit așa de poetic.

Miruna a chicotit, iar Camelia a râs încet, un râs cald, de om cuminte.

Vântul a mișcat ușor florile galbene din colțul grădinii Cameliei, iar Miruna s-a dus până la gard să le admire.
Camelia s-a aplecat și i-a oferit una din florile mai mici, rupând-o cu grijă.

— Poftim, pentru tine.

— Mulțumesc! O să îi pun apă, să nu moară, a spus Miruna cu o seriozitate care i-a amuzat pe amândoi adulții.

Marian continua să lucreze, dar privirea îi tot fugea spre vecina lui.
Nu știa mare lucru despre ea, doar că era mereu îmbrăcată simplu, curat, și că n-o văzuse niciodată vorbind cu cineva.
Un mister plăcut, dar distant.

— Dacă aveți nevoie de scânduri… mai am câteva în magazie, a zis Camelia, întrerupând tăcerea.

— Mulțumesc, dar cred că mă descurc cu ale mele.
Nu prea-mi place să depind de alții.

Camelia a dat din cap, înțelegând mai mult decât părea.

— Îmi imaginez.
Să crești un copil singur… trebuie să fie greu.

Marian s-a oprit preț de o secundă.
Nu pentru că îl durea subiectul — se obișnuise cu viața asta — ci pentru că nimeni nu i-l adusese în discuție cu atâta delicatețe până atunci.

— Greu e doar când mă gândesc prea mult la trecut, a spus el.
În rest… Miruna e lumina mea.
Pentru ea pot duce orice.

Fetița a întins floarea spre tatăl ei.

— Uite, tati! E galbenă ca soarele!

Marian i-a mângâiat fruntea.

— Frumoasă, exact ca tine.

Camelia privea scena cu o emoție ciudată, aproape dureroasă.
În ochii ei se citea ceva ce nu arătase nimănui — dorința unei vieți simple, calde, pe care nu o avusese niciodată.
Avea bani, avea case, avea terenuri — era cunoscută prin tot municipiul Oradea pentru afacerile ei — dar n-avea pe nimeni care să o strige „mami”, nici pe cineva care să o aștepte acasă.

— Dacă vreodată… aveți nevoie de ceva, puteți bate la ușa mea, a spus ea în cele din urmă.
Și nu zic asta ca vecină, ci ca… om.

Marian a ridicat privirea.
Camelia roșise ușor, ca o adolescentă care spune ceva prea direct.

— Mulțumesc, a răspuns el simplu, dar sincer.
Nu sunt obișnuit să primesc ajutor.
Dar apreciez.

Miruna s-a apropiat iar de gard, ridicând floarea spre Camelia.

— Ești drăguță.
Îți dau o rază de soare.

Camelia a atins petalele cu un deget tremurat.

— Mulțumesc, puiule.
Nu știu dacă merit, dar mulțumesc.

Marian simțea cum în aer plutește ceva greu de explicat.
Nu era iubire — era prea devreme.
Nu era nici simpatie obișnuită.
Era un fel de liniște care îi lega, ca și cum gardul acela nu mai era un hotar, ci o punte.

— Hei, vrei să rămâi la o cafea? a întrebat Camelia, aproape fără să-și dea seama ce spune.
Am una bună, de la o prăjitorie mică din centru.

Marian s-a uitat la scândura pe jumătate prinsă.
La ciocan.
La copil.
La femeia care-i zâmbea pentru prima oară din tot sufletul.

— Dacă o facem la noi în curte, e perfect, a răspuns el.
Că Miruna vrea să-mi arate ceva în casă.

Camelia a râs.

— Atunci duc eu cafeaua.

Miruna a sărit de bucurie și a fugit către casă.

Marian a privit gardul.
Nu era încă terminat, dar ceva în el se simțea deja întreg.

Și, pentru prima oară după mult timp, a simțit că poate și viața lui urma să se repare — scândură cu scândură, om lângă om.

Iar în clipa în care Camelia a pășit prin poarta lui și fiica lui i-a întins floarea galbenă într-o cană cu apă, Marian a înțeles ceva:

Uneori, cele mai frumoase schimbări încep exact acolo unde crezi că ai doar un gard de reparat.