CEL MAI RECE ȘEF DIN PIPERA A DAT-O AFARĂ LA ORA NOUĂ

Grupul Hartman era cel mai mare rival al lui Sebastian. Daniel Hartman fura constant contracte, cumpăra informații și apărea la televizor ca un geniu, deși ajungea la negocieri cu informații pe care nu trebuia să le aibă.

— Doar patru oameni aveau acces la dosarele acelea, continuă Sebastian.

Andreea înțelese înainte să spună el.

— Nu.

— Tu erai una dintre ele.

— Ai crezut că am vândut informații?

— Am crezut că trebuie să te scot din clădire cât timp investighez.

— Ce mod elegant de a spune că da.

— Nu am crezut că ești tu.

— Atunci de ce m-ai umilit?

Sebastian închise ochii o secundă.

— Pentru că reacția ta trebuia să pară reală.

Andreea râse scurt, aproape frânt.

— Un paznic a stat lângă biroul meu în timp ce-mi împachetam cana.

— Știu.

— Toată lumea m-a văzut plecând.

— Știu.

— M-ai lăsat să cred că nu însemnam nimic pentru tine.

Atunci el o privi.

Fără mască.

Fără armură.

Doar un bărbat obosit și speriat.

— N-ai însemnat niciodată puțin pentru mine.

Tăcerea căzu atât de brutal încât Andreea simți că nu mai poate respira.

Sebastian păli ușor.

— Adică… niciodată n-ai fost ceva neînsemnat pentru mine.

Fraza veni târziu.

Periculos de sinceră.

Andreea își încrucișă brațele ca să nu tremure.

— Cine sunt ceilalți trei?

— Marcel Dumitrescu, directorul meu strategic. Diana Kim, juridic. Și Toma Radu, consultant financiar.

Andreea se așeză încet.

Marcel Dumitrescu.

Omul care fusese alături de Sebastian de la început. Mentor, prieten, aproape familie. Singurul care intra în biroul lui fără să bată.

— Marcel nu.

— Oamenii se schimbă când suma e suficient de mare.

— Ce sumă?

— Milioane de euro.

Andreea îl privi și văzu ceva ce încerca disperat să ascundă: durere.

— Dacă e Marcel, o să te distrugă.

— Nu.

Un singur cuvânt.

Ușă închisă.

Ea știa când să insiste cu Sebastian.

Și când rana era prea aproape de os.

El inspiră adânc.

— Nu poți rămâne aici.

— Absolut ba da.

— Nu știi ce urmează să spun.

— Ai fața aia.

— Ce față?

— Fața de bărbat care urmează să propună ceva absurd și să-i spună strategie.

Pentru prima dată în toată ziua, aproape zâmbi.

— Penthouse-ul meu are acces privat, pază permanentă și nimeni din anchetă nu știe codurile.

— Vrei să mă mut la tine.

— Temporar.

— Cu șeful care m-a concediat.

— Fostul șef.

— Și soț accidental.

— Legal, da.

Andreea privi certificatul de pe masă, apoi chipul lui Sebastian, apoi înghețata topită de pe podea.

— Vreau un acord scris.

— Pentru ce?

— Limite. Intimitate. Nicio decizie executivă despre viața mea. Și discutăm anularea.

Ceva din el se închise imediat.

Dar aprobă din cap.

— Corect.

— Și Sebastian.

— Da.

— Dacă mă mai concediezi vreodată fără să mă privești în ochi, soț accidental sau nu, trimit mail la toată compania și explic exact cât de laș ai fost.

Sebastian Ardelean zâmbi.

Un zâmbet real.

Lent.

Devastator.

— Am înțeles.

Andreea nu știa că acceptând în seara aceea urma să intre într-un război în care trădătorul era mult mai aproape decât își imaginau.

Nu avea cum să creadă ce urma să se întâmple…

Andreea ajunse în penthouse-ul lui Sebastian aproape de miezul nopții.

Apartamentul ocupa ultimul etaj al unei clădiri luxoase din Herăstrău. Geamuri uriașe, lumină caldă, liniște perfectă și o priveliște asupra Bucureștiului care părea ireală.

Dar ea nu era impresionată.

Era furioasă.

Și obosită.

— Camera ta e în partea cealaltă, spuse Sebastian, lăsându-i bagajul lângă un hol lung.

— Mă bucur că măcar în căsnicia asta accidentală avem camere separate.

El aproape zâmbi.

Apoi telefonul îi vibră.

Chipul i se întunecă imediat.

Andreea observă.

— Ce s-a întâmplat?

Sebastian citi mesajul încă o dată.

— Cineva a intrat azi în serverele interne ale companiei după ce ai fost concediată.

Ea încremeni.

— Vrei să spui că încearcă să dea vina pe mine.

— Exact.

Pentru prima dată de când îl cunoștea, Sebastian părea cu adevărat tensionat.

Nu rece.

Nu calculat.

Îngrijorat.

El intră rapid în biroul lui, iar Andreea îl urmă.

Pe unul dintre monitoare apăreau logări, transferuri și fișiere descărcate.

— Accesul a fost făcut cu parola ta, spuse el încet.

Andreea simți că-i îngheață sângele.

— Eu nu m-am conectat la nimic.

— Știu.

Ea îl privi surprinsă.

— Mă crezi?

Sebastian ridică ochii spre ea.

— Dacă voiai bani, puteai să mă distrugi de ani întregi. Știai tot despre mine.

Tăcere.

Periculoasă.

Intimă.

Andreea își mută privirea prima.

— Atunci cine face asta?

Sebastian nu răspunse imediat.

Apoi spuse încet:

— Cineva care știe exact cum funcționează compania. Cineva suficient de aproape încât să folosească parola ta înainte să apuci s-o schimbi.

Atunci Andreea își aminti ceva.

Ceva mic.

Aparent banal.

Cu două săptămâni înainte, Marcel intrase în biroul ei cât timp ea era la o ședință. Când se întorsese, îl găsise la calculatorul ei.

Atunci spusese râzând:
„Îi caut lui Sebastian prezentarea aia, că omul ăsta și-ar pierde și capul dacă n-ar avea asistenți.”

Atunci nu i se păruse ciudat.

Acum stomacul îi căzu.

— Sebastian…

El ridică privirea.

— Cred că Marcel mi-a folosit calculatorul.

Camera amuți.

Sebastian rămase nemișcat câteva secunde.

Prea nemișcat.

— Ești sigură?

— Da.

El își trecu mâna peste față încet.

Andreea îl privea și înțelegea în sfârșit.

Nu era vorba doar despre companie.

Marcel fusese omul care îl ajutase să construiască tot.

Prietenul lui cel mai apropiat.

Omul în care avusese cea mai mare încredere.

Și exact asta îl distrugea.

În dimineața următoare, Sebastian plecă foarte devreme.

Fără explicații multe.

Doar:
— Nu deschizi nimănui.

Andreea rămase singură în apartament, încercând să proceseze haosul în care intrase.

La prânz, telefonul ei vibră.

Număr necunoscut.

Răspunse precaut.

Și îngheță.

— Fugi de Sebastian Ardelean cât încă mai poți.

Era vocea Dianei Kim.

Apoi apelul se închise.

Andreea încercă imediat să sune înapoi.

Telefon închis.

Exact atunci auzi uşa penthouse-ului deschizându-se.

Pași grei.

Rapizi.

Sebastian intră cu fața palidă și maxilarul încordat.

— Marcel a dispărut.

— Ce?

— Și înainte să plece a transferat aproape douăzeci de milioane de euro prin firme fantomă.

Andreea simți că amețește.

Sebastian se apropie de bar și își turnă apă cu mâna tremurândă.

Pentru prima dată îl vedea pierzând controlul.

— M-a vândut, spuse el încet. Ani întregi.

Andreea îl privi lung.

Apoi făcu singurul lucru la care nici el nu se aștepta.

Se apropie și îi luă paharul din mână.

— Sebastian.

El ridică ochii spre ea.

— Nu ești singur.

Ceva se frânse atunci în el.

Nu zgomotos.

Nu dramatic.

Ci în tăcerea aceea grea pe care o au oamenii care au fost puternici prea mult timp.

Sebastian își sprijini fruntea de mâna ei pentru o secundă.

Doar o secundă.

Dar pentru Andreea a fost suficient să înțeleagă adevărul.

Nu se mutase acolo doar ca să se ascundă.

Sebastian o adusese lângă el pentru că ea era singura persoană în care mai putea avea încredere.

Și pentru prima dată în viața lui, omul pe care tot Bucureștiul îl considera de neclintit era terifiat că ar putea pierde ceva mai important decât compania.

Pe ea.