În fiecare noapte auzeam sunete ciudate din garajul nostru

Pe podea erau împrăștiate bucăți de metal, țevi, lanțuri și tot felul de scule. În colț, sub o prelată murdară, se zărea ceva mare, cu o formă ciudată. Am făcut un pas înainte, tremurând.

Am ridicat prelata cu vârful degetelor și am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Sub ea era o… formă umană. Pentru o clipă am crezut că e un trup. M-am dat înapoi, gata să țip, dar atunci am observat firele, șuruburile și o placă de metal prinsă în locul feței.

Era un manechin. Nu, mai mult decât atât. Părea o păpușă construită din bucăți de fier și lemn, cu mișcări parțial mecanice. În jurul ei erau schițe, cabluri, borcane cu un lichid roșiatic. Am simțit un nod în gât. Ce era asta?

Am răsfoit una dintre hârtiile împrăștiate pe masă. Scrisul lui — clar, ordonat — umplea paginile. „Prototip: model uman 3.0. Obiectiv: perfecțiune.” Perfecțiune? Ce însemna asta?

Am tresărit când am auzit pași afară. Soțul meu. A venit mai devreme. M-am panicat. Am aruncat prelata la loc și am încercat să-mi liniștesc respirația. Ușa s-a deschis, iar el a rămas nemișcat în prag, cu o expresie rece, de parcă mă aștepta.

— Ți-am spus să nu intri aici, a zis cu o voce scăzută.
— Ce e asta, Mihai? am reușit să spun printre lacrimi. Ce ai făcut?
El a oftat adânc.
— Nu înțelegi… n-am făcut nimic rău. Vreau doar să repar ce n-a mers.

A trecut pe lângă mine și s-a apropiat de manechin. Cu o blândețe ciudată i-a șters praful de pe obrazul de metal.
— Ea trebuia să fie perfectă… am pierdut totul când am pierdut-o pe Andreea.

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. Andreea… fiica noastră. Murise acum doi ani într-un accident. Îl doborâse durerea, dar nu mi-am imaginat că o va lua razna în halul ăsta.

— Mihai, te rog… asta nu e ea. Nu poți s-o aduci înapoi așa!
El m-a privit cu ochii înlăcrimați, dar hotărâți.
— Ba da, o pot reconstrui. Îi pot reda zâmbetul, vocea… am învățat tot ce trebuie.

Am făcut un pas spre el, încercând să-l opresc, dar a ridicat o mână. Dintr-o cutie a scos un mic aparat, iar când l-a pornit, din manechin s-a auzit un sunet slab, ca un suspin. Am înghețat.

— Tata…

Vocea aceea… era vocea ei. Vocea fetiței noastre. Am izbucnit în plâns, iar Mihai a zâmbit ca un om care și-a pierdut mințile.

Atunci am înțeles. Nu era răutate, ci durere pură, transformată într-o obsesie.

M-am apropiat și am pus o mână pe umărul lui.
— Ea trăiește deja, Mihai. În amintirile noastre, în iubirea pe care o avem pentru ea. Nu trebuie să o refaci din fier.

Ochii lui s-au umplut de lacrimi, iar aparatul a căzut din mâna lui, făcând un zgomot sec. În tăcerea aceea apăsătoare, ne-am îmbrățișat.

Garajul, care până atunci mi se păruse un loc al groazei, a devenit brusc locul în care durerea s-a sfârșit.

De atunci, Mihai n-a mai lucrat niciodată noaptea. În locul proiectului său a ridicat un colț cu poze și lumânări — un mic altar pentru fetița noastră. Iar eu am învățat că uneori monștrii nu trăiesc în garaj, ci în inimile celor care au pierdut prea mult.

Dar iubirea adevărată… îi poate elibera.