Șefa mea m-a plătit să fiu soțul ei timp de un an
Îmi lăsa cafea pe masă dimineața.
Mă întreba de mama.
Își dădea jos sacoul în fața mea fără să mai pară o statuie rece.
Râdea încet când pronunțam greșit numele vinurilor ei scumpe.
Și într-o seară, după o gală în Herăstrău, când un afacerist a spus că par mai degrabă bodyguardul ei decât soțul, Renata m-a prins de față și m-a sărutat în fața tuturor.
Sala a început să aplaude.
Eu n-am auzit nimic.
Pentru că sărutul acela nu era fals.
Am știut după felul în care și-a închis ochii.
După felul în care mi-a dat drumul încet, speriată de ea însăși.
În mașină n-a vorbit niciunul dintre noi.
Până când ea a șoptit:
— Asta n-ar fi trebuit să se întâmple.
— Dar s-a întâmplat.
— Matei…
— Spune-mi că a fost doar parte din contract și tac.
N-a putut.
În noaptea aceea am încetat să mai dormim în camere separate.
Nu spun că totul a devenit ușor.
Din contră.
Când o căsnicie falsă începe să pară reală, fiecare minciună cântărește de două ori mai greu.
Voiam să cred că Renata mă alesese la întâmplare.
Din nevoie.
Din conveniență.
Dar existau lucruri care nu se legau.
Poza unui bărbat ascunsă într-un sertar.
Apelul pe care îl închidea imediat când intram în cameră.
Camera încuiată de la capătul holului.
Clauza din contract care spunea că, dacă eu mor înainte de terminarea anului, ea este eliberată de orice obligație.
Mor.
Nu plec.
Nu renunț.
Mor.
Într-o după-amiază, Patrick m-a prins în parcarea firmei.
— Bucură-te de costumele alea împrumutate, șoferule. Renata distruge mereu ce folosește.
— Ce vrei?
A zâmbit.
— Să te avertizez că nu ești primul soț pe care îl cumpără.
Am simțit cum mi se răcește stomacul.
— Ce-ai spus?
Patrick s-a apropiat de urechea mea.
— Întreab-o de Iulian. Întreab-o de bărbatul care a semnat și el un contract… și a ajuns îngropat înainte să treacă cele douăsprezece luni.
În seara aceea am ajuns acasă cu sângele rece.
Renata mă aștepta la masă cu două farfurii de chiftele și piure. Gătise pentru mine pentru că mama îi spusese că sunt mâncarea mea preferată.
Și asta a durut și mai tare.
Pentru că eu deja o iubeam.
Și poate că și ea mă iubea pe mine.
Dar între noi exista un mort.
Am lăsat sacoul pe scaun.
— Cine a fost Iulian?
Toată culoarea i-a dispărut din față.
— Cine ți-a spus numele ăsta?
— Fratele tău.
Renata a închis ochii.
— Matei… te rog…
— Sunt înlocuitorul unui bărbat mort?
Ea s-a ridicat imediat.
— Nu.
— Atunci spune-mi adevărul.
Mâinile au început din nou să-i tremure.
Exact ca în prima zi.
— Nu pot.
— De ce?
Înainte să răspundă, soneria a răsunat în casă.
Trei bătăi.
Seci.
Renata a pălit.
Nu de surpriză.
De frică.
Pe monitorul de la intrare apărea o femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, cu un plic roșu în mână.
Renata a șoptit:
— Nu deschide.
Dar femeia s-a uitat direct în cameră și a spus numele meu complet:
— Matei Popescu, știu de ce te-a ales. Și dacă nu ieși acum, mâine o să te trezești cu același semn pe care îl avea Iulian înainte să moară.
Am simțit cum mi se oprește respirația.
Renata s-a apropiat de mine atât de repede încât aproape m-a speriat.
— Nu deschide ușa, a repetat. Te rog.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, vocea ei suna fragilă.
Cu adevărat speriată.
M-am uitat spre monitor.
Femeia ținea plicul roșu lipit de piept și continua să privească direct în cameră, de parcă știa exact unde stăteam.
— Cine este? am întrebat încet.
Renata și-a dus mâna la gură.
— Mama lui Iulian.
În stomacul meu s-a strâns ceva rece.
— Deci Patrick a spus adevărul…
Renata a închis ochii câteva secunde.
Apoi a dat încet din cap.
— Iulian a fost primul meu soț contractual.
Casa întreagă părea că se clatină.
— Dumnezeule…
— Dar nu l-am omorât eu!
Vocea ei s-a rupt.
Am rămas tăcut.
Iar tăcerea aceea a durut mai tare decât orice ceartă.
Femeia de afară a lovit din nou în ușă.
— Matei! Dacă nu afli adevărul acum, o să fie prea târziu!
M-am uitat la Renata.
Avea lacrimi în ochi.
Ea.
Femeia care nu plângea niciodată.
— Deschid, am spus.
— Nu!
Dar deja mergeam spre ușă.
Când am deschis, femeia m-a privit lung.
Avea ochii obosiți și mâinile tremurânde.
Mi-a întins imediat plicul roșu.
— Uită-te la asta înainte să ajungi ca fiul meu.
Renata stătea în spatele meu, albă la față.
Am desfăcut plicul.
Înăuntru era o fotografie.
Iulian.
Zâmbind.
Iar pe gâtul lui se vedea un semn ciudat, violet, exact sub ureche.
Același semn pe care îl văzusem dimineață în oglindă pe pielea mea.
Mi s-au înmuiat picioarele.
— Ce naiba…
Femeia a început să plângă.
— Fiul meu a murit la unsprezece luni după contract. Oficial, stop cardiac. Dar cu două săptămâni înainte mi-a spus că cineva îl urmărește.
M-am întors spre Renata.
— Spune-mi că nu știai nimic despre asta.
Ea plângea deja.
— Jur că nu.
Femeia a râs amar.
— Exact asta mi-a spus și Iulian înainte să moară. Că o iubea și că ea nu avea nicio vină.
Cuvântul acela m-a lovit direct în piept.
Iubire.
Pentru că exact asta simțeam și eu acum.
Și exact asta mă făcea vulnerabil.
Femeia a continuat:
— Familia Alcazar folosește căsătoriile astea ca să controleze moșteniri și acțiuni. Iulian voia să plece. După o lună era mort.
Renata s-a apropiat disperată.
— Mama mea și Patrick au făcut totul fără mine!
— Dar ai acceptat contractele! a țipat femeia.
Liniștea care a urmat a fost groaznică.
Pentru că avea dreptate.
Renata poate nu ucisese pe nimeni.
Dar construise o viață întreagă pe tăceri.
Am privit din nou fotografia.
Semnul de pe gât.
Mi-am atins instinctiv pielea.
Același loc mă ustura de dimineață.
Femeia m-a privit direct.
— Dacă începi să ai amețeli, dureri de cap sau să dormi prea mult, fugi.
Renata a încremenit.
— Nu…
Am făcut imediat legătura.
Cafeaua.
Medicamentele.
Paharele pe care mi le pregătea în fiecare seară când spunea că sunt prea stresat.
Am simțit greață.
— Ce îmi dai să beau?
Renata părea distrusă.
— Vitamine. Atât.
Dar nici ea nu mai suna convinsă.
Și atunci am realizat adevărul cel mai urât dintre toate:
Nu știa niciodată exact ce îi făcea familia ei.
Pentru că îi lăsase mereu să controleze tot.
Telefonul ei a început să sune.
„Mama”.
Renata s-a uitat la ecran și a început să tremure mai rău ca niciodată.
A răspuns pe speaker fără să vrea.
Vocea rece a mamei ei a umplut holul:
— Unde este băiatul? Contractul se termină în trei săptămâni și încă n-a semnat cesiunea finală.
Am simțit cum sângele îmi îngheață.
— Mamă… a șoptit Renata.
Dar femeia continua calm:
— Nu face aceeași greșeală ca data trecută. Iulian a devenit o problemă pentru că te-ai atașat de el.
Liniște.
Apoi:
— Dacă Matei începe să pună întrebări, știi ce trebuie făcut.
Apelul s-a închis.
Renata a scăpat telefonul pe podea.
Iar eu am înțeles că femeia pe care o iubeam trăise toată viața într-o familie care transforma oamenii în contracte.
Și contractele… în morminte.
Am făcut un pas în spate.
Renata plângea fără să mai încerce să se ascundă.
— Matei, te rog… eu chiar te iubesc.
Și poate că exact asta era cel mai tragic.
Pentru că o credeam.
Dar iubirea nu mai putea șterge frica.
În noaptea aceea am plecat din vilă împreună cu mama lui Iulian.
Două zile mai târziu, poliția economică și procurorii au descins în compania Alcazar.
Fraudă.
Spălare de bani.
Contracte false.
Decese suspecte.
Totul a ieșit la suprafață.
Patrick a fugit din țară.
Mama Renatei a fost arestată.
Iar Renata…
Renata a depus mărturie împotriva propriei familii.
Ultima dată când am văzut-o era în fața tribunalului.
Nu mai purta tocuri.
Nu mai avea privirea aceea rece.
Părea doar obosită.
Foarte obosită.
S-a apropiat încet de mine.
— Dacă te-aș fi întâlnit înainte de toate astea… crezi că am fi avut o șansă?
Am simțit un nod în gât.
Pentru că o parte din mine încă o iubea.
Dar am răspuns sincer:
— Da. Dar oamenii răniți prea mult ajung uneori să rănească tot ce iubesc.
A început să plângă.
Iar eu am plecat fără să mă uit înapoi.
Pentru că uneori cea mai dureroasă iubire este cea care părea reală exact când descopereai că fusese construită pe frică.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.