Aflând că doctorii îi mai dau soției pe moarte doar trei zile

…Îngrijitoarea a rămas pe loc, cu mâna pe clanță, de parcă nu știa dacă are voie să intre sau nu. Era o fată tânără, poate 25–26 de ani, cu ochii mari și obosiți. Uniforma ieftină îi era pătată de apă, iar mâinile îi miroseau a detergent. Elina și-a dat seama imediat: fata asta nu era dintre cele privilegiate. Era dintre oamenii simpli, care trag de ei pentru 2.800–3.000 de lei pe lună și încă se roagă să nu întârzie chiria.

„Închide ușa”, a spus Elina.

Fata a intrat încet și a tras ușa după ea. Se vedea că îi era frică.

„Nu vreau probleme, doamnă…”, a murmurat.

„N-o să ai probleme. Vreau doar adevărul și puțină discreție.”

Elina a inspirat greu. Corpul o durea, dar furia o ținea trează. Nu mai era femeia fragilă de-acum câteva ore. Mintea îi lucra cu o claritate pe care n-o mai simțise de luni întregi.

„Spune-mi…”, continuă ea. „Ai observat ceva ciudat la soțul meu? În ultimele zile?”

Fata a clipit, surprinsă. Ezita. Apoi a spus, încet, ca și cum s-ar fi temut că pereții aud:

„L-am văzut vorbind des cu doctorul-șef. Și… am auzit… că a întrebat dacă poate fi externată… partea financiară… în cazul în care…”

Elina a închis ochii o secundă. Așa deci. Pavel nu doar aștepta să moară. Își pregătea și premiul.

„Cum te cheamă?”, întrebă ea.

„Ana.”

„Bine, Ana. Ascultă-mă cu atenție. Eu nu mor în trei zile. Dar Pavel vrea asta. Pentru banii mei, pentru casa mea din Sinaia, pentru clinica asta pe care am ridicat-o cu mâinile mele. Însă nu o să-i las niciun leu.”

Ana își duse mâna la gură.

„Doamnă, dar… ce pot eu să fac?”

„Lucrurile simple schimbă vieți”, răspunse Elina. „Trebuie doar să fii atentă și să-mi aduci câteva informații. Nu vreau nimic ilegal. Doar adevărul.”

Pentru prima dată, în ochii Anei apăru o scânteie de speranță. Poate pentru că cineva o vedea. Sau poate pentru că promisiunea unei vieți fără grija banilor era prea tentantă.

„Da… vă ajut”, șopti ea.

Elina îi zâmbi slab.

„Bine. În primul rând, adu-mi fișele mele medicale reale. Nu cele pe care i le arată lui Pavel. Apoi vreau să știu cine intră în salon când dorm. Și, mai ales, vreau să știu dacă mi se schimbă medicația.”

Ana a dat din cap hotărât.

„Pot. Dar trebuie să fiu atentă. Dacă mă prind…”

„Nu te prinde nimeni”, o liniști Elina. „Eu am construit locul ăsta. Știu fiecare colț.”

Fata a ieșit repede, iar Elina a rămas singură, cu respirația grea, dar cu o hotărâre nouă. Nu era încă timpul să plece din lumea asta. Nu înainte să-și pună viața în ordine. Nu înainte să-l dea pe Pavel jos de pe piedestalul lui mincinos.

---

Primele rezultate nu au întârziat. Ana se întorcea discret, cu pași mici, de parcă dansa între două lumi: datoria și frica. În câteva ore, Elina avea adevărul pe noptieră, negru pe alb.

Medicația ei fusese „ajustată”. Cineva o trecea pe substanțe care îi slăbeau organismul mai repede decât boala. Cineva grăbea procesul.

Iar acel „cineva” avea semnătura lui Pavel, drept „soț și împuternicit”.

Elina simți cum sângele îi clocotește. Nu durerea o lovea, ci trădarea. Omul în care își pusese sufletul voia să o îngroape mai repede, ca să numere banii în liniște.

„Ana”, spuse ea, cu voce joasă. „E timpul.”

„Pentru ce, doamnă?”

„Pentru adevăr. Pentru dreptate. Și pentru libertatea ta.”

Ana o privea cu ochii mari.

„Vom merge la notar. Azi. Nu mâine. Azi. Voi schimba testamentul. Toate bunurile mele — casa, banii, clinica — vor merge către fundația copiilor bolnavi pe care am vrut s-o deschid. Iar tu, Ana… tu vei primi o sumă suficientă ca să-ți cumperi un apartament și să trăiești fără grija zilei de mâine.”

Ana a început să plângă.

„Doamnă… nu pot primi…”

„Ba poți. Pentru că oamenii buni rareori sunt răsplătiți. E timpul să se schimbe asta.”

---

Câteva ore mai târziu, când notarul a plecat și actele erau semnate, Elina simți că poate respira. Nu mai era prizoniera bolii. Nici prada unui vânător lacom.

Era, din nou, stăpână pe viața ei.

În seara aceea, Pavel a intrat în salon, cu același zâmbet fals.

„Cum te simți, iubita mea?”, întreabă el.

Elina l-a privit cu o liniște tăioasă.

„Mult mai bine decât crezi. Și… să știi că viitorul nu arată deloc bine pentru tine.”

Pavel a încremenit.

„Ce-ai făcut?”, bâigui el.

„Adevărul, Pavel. Doar adevărul. Și să nu-ți faci griji… Nu vei vedea niciun leu din ce credeai că moștenești.”

Pavel s-a albit la față. A înțeles. Totul dispăruse din mâinile lui.

Elina a zâmbit calm.

„Știi ce e cel mai frumos? Că, uneori, oamenii simpli sunt cei care schimbă soarta. Iar tu, Pavel… tu ai pierdut totul în ziua în care ai crezut că sunt prea slabă ca să te aud.”

Pentru prima oară, liniștea din salon era de partea ei.

Iar viața, pentru prima oară după mult timp, părea din nou a ei.