Au venit nepoftiți… și au rămas nepoftiți!

Tonia simțea cum îi urcă sângele în obraji. Nu era femeie rea, dar ura lipsa de bun-simț. Se uită la farfuriile goale și la zâmbetele largi ale „oaspeților” și încercă să-și adune cuvintele.

— Păi… și cât aveți de gând să stați? întrebă ea, trăgând aer adânc în piept.

— O să vedem, spuse verișoara ei, întinzându-se pe spătarul scaunului. Poate o să stăm până la toamnă. Aerul de aici e superb!

Grigore se uită lung la Tonia, fără să spună nimic. O cunoștea prea bine. Când îi tremura colțul gurii, însemna că era la un pas de a răbufni.

— Păi, să nu vă deranjați, zise ea printre dinți. Avem și noi un pic de treabă la câmp, dar sigur vă descurcați.

Îi lăsă acolo, se duse în grădină și se apucă de smuls buruienile cu o viteză de parcă voia să smulgă și nervii din ea. Grigore veni după câteva minute, cu șapca în mână.

— Tonio, lasă-i. Nu or să stea mult, poate se plictisesc.
— Nu se plictisesc, Grigore. Oamenii ăștia nu s-au plictisit niciodată de când îi știu. Le place munca… dar făcută de alții!

Seara, casa mirosea din nou a mâncare. Tonia pregătise o tocană simplă, dar oaspeții se plimbau prin curte ca la pensiune. Unul fuma lângă coteț, altul se juca pe telefon, iar verișoara ei, în halat subțire, își făcea poze cu câmpul din spate.

— Ce frumos aveți aici! Trebuia să venim mai devreme, zise ea, râzând. Poate mă mut și eu la țară, dacă-mi găsesc un gospodar drăguț.

Tonia își mușcă buza. Gospodarul era al ei și doar ideea că glumea așa o făcea să simtă că-i fierbe sângele.

După două zile, frigiderul era gol. Rudele nu aduseseră nimic, dar mâncau ca la nuntă. Dimineața ceruseră cafea de import, prânzul trebuia să fie cu „ceva mai sofisticat”, iar seara, vin roșu.

Când Tonia le-a zis că vinul lor e făcut în casă, au strâmbat din nas:
— Nu, nu, noi nu bem din ăsta. Am stomacul sensibil.

În noaptea aceea, Tonia n-a dormit. Se învârtea în pat și-l auzea pe Grigore sforăind liniștit. La un moment dat, s-a ridicat, s-a uitat pe geam și a zâmbit. Avea un plan.

Dimineața, a pregătit un mic dejun bogat, cu ouă, caș, roșii din grădină și oale pline de lapte cald. Rudele s-au așezat la masă râzând și lăudând-o.

— Ce gospodină ești, Tonio! Nici la hotel nu mâncăm așa!

— Așa-i, dar știți ceva? De mâine o să mâncați și mai bine. Am vorbit la primărie, cică se caută oameni pentru o tabără de voluntariat la câmp. Trei mese pe zi, cazare și aer curat.

Rudele au amuțit.

— Cum adică… voluntariat? întrebă verișoara.
— Păi, dacă tot v-ați mutat la țară în concediu, să simțiți viața adevărată de aici. Cu muncă, cu sudoare, cu demnitate!

Grigore aproape s-a înecat cu ceaiul. Tonia vorbea rar și apăsat, iar vocea ei nu lăsa loc de glume.

După-amiaza, una dintre rude a început să caute scuze: că are treabă în oraș, că trebuie să ducă mașina la service. Până seara, toate bagajele erau făcute.

— Nu vă supărați, Tonio, dar trebuie să plecăm. A apărut ceva urgent.

— A, sigur, nicio problemă! zise Tonia zâmbind. Dar să mai veniți… când anunțați din timp!

Când poarta s-a închis, s-a lăsat o liniște dulce peste curte. Doar vântul bătea ușor printre meri.

Tonia s-a așezat pe bancă, a oftat și a râs singură.

— Grigore, să știi că am avut oaspeți de lux, dar ne-au costat mai scump decât o vacanță la mare!

— Așa e, femeie, dar uite ce bine e acum. Doar noi, liniștea și tocană caldă.

Ea s-a uitat spre cerul portocaliu și a murmurat:
— Uneori, liniștea valorează mai mult decât toate politețurile din lume.

Și, pentru prima dată după multe zile, în curtea lor mică de la țară s-a auzit din nou râsul sincer al Antoniei — curat, ca o ploaie de vară după o furtună de musafiri nepoftiți.