Eu și soțul meu ne-am încheiat căsnicia după treizeci și șase de ani

Vorbele lui m-au lovit mai tare decât pământul aruncat peste sicriu.

Am rămas nemișcată, cu privirea pierdută în crucea proaspătă, în timp ce în jur oamenii murmurau rugăciuni și se fereau de vântul rece. Ce voia să spună? Ce a făcut pentru mine? Mintea mea a început să caute explicații, dar n-avea de unde să le scoată.

După slujbă, l-am văzut pe bătrân așezat pe o bancă, cu sticla ascunsă într-o pungă. M-am apropiat încet. Nu mai aveam nimic de pierdut.

— Ce ai vrut să spui? l-am întrebat. Spune-mi acum.

A ridicat ochii umezi spre mine și a oftat adânc, ca și cum așteptase întrebarea asta ani întregi.

— Traian a știut, a zis el. De mult. Că e bolnav.

Mi s-a tăiat respirația.

— Ce fel de bolnav?

— Inima. Medicii i-au spus că n-o să mai apuce bătrânețea. Operații, tratamente… costau o avere. Zeci de mii de lei.

Am simțit cum îmi tremură genunchii.

— Și banii?

— I-a strâns pentru tine. Nu voia să te lase cu rate, cu datorii, cu nimic. Casa, economiile, copiii — toate să rămână curate.

Mi-au venit în minte conturile goale. Chitanțele. Hotelul.

— Și hotelul? am șoptit.

Bătrânul a zâmbit amar.

— Acolo mergea după tratamente. În Cluj. Nu voia să știe nimeni. Nici tu. Zicea că dacă afli, o să-l vezi ca pe un bolnav, nu ca pe bărbatul tău.

M-am așezat lângă el, simțind cum lumea se răstoarnă încet.

Toate certurile. Toate privirile reci. Tăcerea lui.

— De ce n-a spus adevărul? De ce m-a lăsat să cred…?

— Pentru că te iubea, a spus simplu. Și pentru că era mândru. A preferat să piardă căsnicia decât să te lege de suferința lui.

Am plecat de la cimitir cu pașii grei. În seara aceea, am scos toate actele vechi din dulap. Printre ele, am găsit o mapă subțire, ascunsă în spate. Analize medicale. Facturi. Și o scrisoare.

Era pentru mine.

Scria că știa că o să-l urăsc. Că o să cred ce e mai rău. Dar că, într-o zi, adevărul o să iasă la lumină. Și atunci, spera să-l iert.

Am plâns ca niciodată. Nu de furie. De dor.

La câteva luni după aceea, am vândut mașina lui veche și am donat banii unei secții de cardiologie. Pe plăcuța de pe perete scria un nume românesc simplu. Al lui.

Astăzi, când cineva îmi spune că dragostea adevărată nu ține o viață, zâmbesc trist.

Uneori, ține mai mult decât adevărul.