După naștere, soțul meu a adus-o pe fiica cea mare să-și cunoască frățiorul mai mic

…Apoi, cu o voce subțire, aproape șoptită, fetița mea a spus clar:

— Mami… îl punem la loc?

În salon s-a făcut liniște deplină.

Am simțit cum inima îmi cade în stomac. Soțul meu a înghețat lângă pat. Niciunul dintre noi nu știa ce să spună. Pentru o clipă, toate temerile mele au năvălit deodată: gelozie, respingere, durere.

Am înghițit în sec și m-am aplecat spre ea.

— La loc unde, puiul mamei?

S-a uitat din nou la frățior, foarte serioasă, apoi la mine.

— În burtică… acolo e locul lui.

Soțul meu a dus mâna la gură ca să nu râdă, dar eu nu am putut. Mi-au dat lacrimile. Nu era răutate. Nu era gelozie. Era confuzie pură, sinceră, de copil mic care vede lumea în alb și negru.

Am coborât ușor patul, ca să fie la nivelul ei.

— Nu mai poate sta în burtică, iubirea mea. Acolo a crescut, acum trebuie să fie aici, cu noi.

S-a apropiat încet. Foarte încet.

A întins un degețel și i-a atins mânuța mică. Băiețelul a tresărit și a scos un sunet abia auzit.

Fetița s-a speriat o clipă, apoi a zâmbit.

— A plâns?

— Da, așa vorbesc bebelușii, i-am spus eu.

S-a gândit câteva secunde, apoi a venit replica care ne-a sfâșiat inimile de emoție.

— Atunci trebuie să-l învăț eu să vorbească.

Soțul meu a lăsat capul în jos, cu ochii umezi. Eu am izbucnit în plâns, fără să mă mai pot opri.

Din clipa aceea, totul s-a schimbat.

În zilele următoare, când m-am întors acasă, ea venea prima la pătuț. Îi aducea jucăriile ei preferate. Îl „hrănea” cu lingurița goală. Îi spunea povești în limba ei de copil.

Când plângea, venea alergând.

— Mami, fratele face gălăgie!

Nu cu supărare. Cu grijă.

La masă, îl arăta tuturor:

— Ăsta e fratele MEU.

Cuvântul „meu” era plin de mândrie.

Au fost și momente grele. Crize de plâns. Dorință de atenție. Dar nimic din ce îmi fusese teamă. Cu răbdare, cu îmbrățișări, cu timp petrecut doar cu ea, lucrurile s-au așezat.

Astăzi, după ani, îi văd cum dorm unul lângă altul. Cum se ceartă. Cum se apără. Cum se caută.

Și de fiecare dată când îmi amintesc prima ei replică din spital, zâmbesc.

Pentru că uneori, copiii nu resping.

Ei doar încearcă să înțeleagă.

Iar dacă le explici cu inimă, ei iubesc mai curat decât orice adult.