„Ea doar pune mesele!”

— Are ce trebuie, — a spus Eugen, tăios. — Are mâini care salvează istorie.

A scos telefonul și a deschis câteva fotografii. Bijuterii vechi de sute de ani, inele crăpate, coliere aproape distruse, transformate în adevărate opere de artă.

— Toate acestea au trecut prin mâinile ei. Discret. Fără semnătură. Fără aplauze.

Elena a închis ochii o clipă. Știa că momentul acesta va veni cândva. Dar nu așa. Nu aici. Nu în fața oamenilor care ani de zile o priveau de sus.

— De ce n-ai spus nimic? — a șoptit Alexandru, pentru prima dată, cu vocea tremurată.

Elena l-a privit calm.

— Pentru că n-ai întrebat niciodată. Pentru că atunci când cineva râde de tine zi de zi, înveți să taci.

Un murmur a trecut prin sală. Doina a lăsat paharul jos, mâinile îi tremurau.

— Dar… de ce pui mesele? — a bâiguit ea. — Dacă ești… dacă ai fost…

Elena a zâmbit slab.

— Pentru că am ales liniștea. Pentru că, după ce tatăl meu a murit în atelier, cu mâinile pline de aur și ochii obosiți, n-am mai vrut să văd bijuterii o vreme. Am vrut o familie. O casă. Un rost simplu.

Eugen a dat din cap, înțelegător.

— Și totuși, lumea vă așteaptă. Avem un proiect național. Restaurarea colecției regale. Am buget, sprijin, tot. Doar un lucru lipsește. Dumneavoastră.

Sala era acum complet schimbată. Aceiași oameni care râdeau mai devreme o priveau cu respect.

Elena s-a uitat la Alexandru. El avea lacrimi în ochi.

— Iartă-mă… — a spus el. — Am fost slab.

— Nu slăbiciunea doare, — a răspuns ea încet. — Ci tăcerea.

S-a întors spre Eugen.

— Accept. Dar cu o condiție.

— Orice.

— Să nu mai fie niciodată nevoie ca o femeie să fie micșorată ca să fie acceptată.

Eugen a zâmbit larg.

— Aveți cuvântul meu.

Elena și-a scos șorțul, l-a așezat pe masă și a pășit spre ieșire. Oamenii s-au dat la o parte instinctiv.

Doina a rămas nemișcată, cu privirea în podea.

Pentru prima dată în viață, masa nu mai era centrul lumii.

Ea era.