Singuratic… până într-o zi

Tăcerea s-a lăsat grea între ei, ca un sac de grâu ud. Ea a pus cana pe masă și a rămas în picioare, cu mâinile lipite de șorț.

Moș Ilie s-a foit pe bancă. A luat o gură mare de pălincă și a șters gura cu dosul palmei.

— O să fie bine, a mormăit, mai mult pentru el.

Atunci ea a înțeles. Nu din cuvinte, ci din felul în care îi tremura vocea. Din felul în care evita să o privească. A simțit cum i se strânge stomacul.

— Ce-ai făcut? a întrebat încet.

Bărbatul a ridicat privirea. Pentru prima dată, ochii lui nu mai aveau foamea obișnuită. Aveau frică.

— Am vorbit cu omul… a spus el. Are nevoie de o fată tânără la oraș. Zice că te-ar lua cu el. Pe bani buni.

Ea a simțit că i se taie picioarele.

— Să mă vinzi? a șoptit.

— Nu te vând, s-a apărat el repede. Te dau pe mâini bune. O să ai haine, o să mănânci pe săturate. Eu… eu sunt un om bătrân.

Cuvintele au lovit-o mai tare decât orice palmă. Toate nopțile, toate tăcerile, toate rănile — și acum era doar marfă.

— Cât? a întrebat ea, cu vocea stinsă.

Moș Ilie n-a răspuns. A întors sticla și a băut până n-a mai rămas nimic.

În noaptea aceea, nu a atins-o. A adormit pe bancă, cu capul pe masă. Ea a stat trează până spre dimineață, cu ochii în tavanul scund, ascultând vântul. Pentru prima dată, frigul nu i s-a mai părut cel mai mare rău.

La ivirea zorilor, a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată. A deschis lada de lemn de sub pat. Dintr-un colț a scos câteva bancnote mototolite. Le strânsese în timp, câte puțin. Resturi de bani primiți pentru ouă vândute, pentru brânză dusă la târg. Nu erau mulți. Dar erau ai ei.

A ieșit în curte. Cerul se lumina încet. Caprele behăiau.

Când moș Ilie s-a trezit și a ieșit după ea, era deja hotărâtă.

— Plec, a spus simplu.

— Unde? a întrebat el, speriat.

— La oraș. Singură.

— N-ai unde să te duci.

Ea l-a privit drept în ochi.

— Am ajuns aici fără nimic. O să plec la fel, dar vie.

Bărbatul a făcut un pas spre ea, apoi s-a oprit. A văzut ceva ce nu mai văzuse niciodată. Nu supunere. Nu frică. Ci hotărâre.

Câteva ore mai târziu, ea mergea pe drumul prăfuit, cu o traistă mică pe umăr. Nu s-a uitat înapoi.

La oraș n-a fost ușor. A dormit o vreme pe la oameni, a spălat scări, a muncit pe unde a putut. Dar pentru prima dată, nimeni nu-i mai cerea trupul în schimbul unei farfurii cu mâncare.

Anii au trecut.

Într-o zi, într-o piață aglomerată, vindea legume la tarabă. Avea mâinile crăpate, dar curate. Avea spatele drept.

Un bărbat s-a oprit în fața ei. Un bărbat simplu, cu ochi calzi.

— Cu cât sunt roșiile? a întrebat.

Ea a zâmbit.

Și în acel zâmbet era ceva nou. Nu speranță oarbă. Ci demnitate.

Pentru prima dată în viața ei, nu mai era fata de la Râul Secat. Era o femeie care alesese să trăiască.