Colega mea de facultate a împrumutat 40.000 de lei și a dispărut

…un contract notarial.

Am clipit de câteva ori, crezând că nu văd bine. Pe hârtie era o chitanță oficială cu semnătură, ștampilă și data din urmă cu trei zile. Scria negru pe alb: „Restituire integrală împrumut – 40.000 lei – plus dobândă morală 10.000 lei.”

Alături, era atașat un ordin de plată. Contul era pe numele meu.

Am ridicat privirea spre ea, incapabilă să spun un cuvânt. Ana zâmbea. Un zâmbet calm, dar cu o tristețe ascunsă.

„Ți-am promis că îți dau banii înapoi, Maria. Mi-a luat mai mult timp decât credeam… dar n-am uitat nici o clipă.”

Am vrut să-i spun ceva, dar glasul mi s-a frânt. Invitații murmurau, curioși, neînțelegând ce se petrece.

Ana s-a apropiat ușor, a atins mâna mea și a adăugat:
„Știu că m-ai urât o vreme. Poate încă o faci. Dar dacă aș fi rămas, n-aș fi reușit nimic. A trebuit să plec. Aveam nevoie de o șansă.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ani de zile am trăit cu vina și rușinea acelei povești. Și acum, prietena mea dispărută stătea în fața mea, îmbrăcată în lux, dar cu lacrimi ascunse în colțul ochilor.

„Ce s-a întâmplat cu tine?” am întrebat, abia șoptind.

A zâmbit ușor, privind peste mulțime.
„Am plecat în străinătate. Am muncit zi și noapte. La început am spălat vase, am dormit în garajul unui prieten. Apoi am învățat limba, am intrat într-un program de vânzări, am crescut în firmă. Acum am propria mea companie. Dar fiecare pas m-a durut… pentru că știam că am lăsat ceva nerezolvat în spate.”

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mă simțeam deodată mică, rușinată și, în același timp, copleșită de recunoștință.

„De ce te-ai întors tocmai azi?”

Ana a zâmbit din nou. „Pentru că azi începi o nouă viață. Și vreau să știi că prietenia noastră merită mai mult decât niște bani pierduți.”

Apoi s-a întors către invitați, a ridicat paharul de șampanie de pe masă și a spus cu voce tare:
„Pentru Maria și Radu — să aveți o viață lungă și plină de iubire!”

Toată lumea a aplaudat, deși mulți nu înțeleseseră ce se petrecuse cu adevărat.

După ceremonie, am ieșit amândouă în curte. Soarele apunea, iar lumina se juca pe frunzele copacilor.

„Știi,” mi-a spus Ana privind în zare, „uneori viața ne dă palme ca să ne trezească. Când am pierdut totul, am învățat ce înseamnă cu adevărat să câștigi. Nu banii, ci iertarea.”

Am zâmbit amar. „Crezi că putem fi din nou prietene?”

„N-am încetat niciodată să fim”, a spus ea, atingându-mi umărul.

Apoi s-a urcat în mașina ei albă, și înainte să plece, a mai spus o dată:
„Mulțumesc că ai crezut în mine atunci când eu nu mai credeam.”

Am rămas privind drumul gol, cu plicul în mână și lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu pentru banii primiți, ci pentru lecția pe care o adusese cu ea.

Pentru că uneori, viața îți ia totul doar ca să-ți arate ce contează cu adevărat.
Și unele prietenii, oricât ar fi fost rănite, nu mor niciodată.