O milionară a bătut la ușa celei mai modeste case a unui angajat de-al ei

Laura a rămas câteva secunde nemișcată, cu privirea lipită de copilul care se chinuia să respire. Îi auzea respirația sacadată mai tare decât orice gând din capul ei.

A scos telefonul din geantă fără să mai ceară voie.

— Unde e cea mai apropiată cameră de gardă? a întrebat scurt.

Ion a ridicat capul, confuz.

— La Spitalul Județean… dar e aglomerat… și n-am bani de taxi…

— Ai mașină?
— Nu.

Laura a întors capul spre Ana, care stătea speriată în ușă.

— Sună șoferul. Acum.

În mai puțin de zece minute, copilul era înfășurat într-o pătură, iar Laura stătea pe bancheta din spate a mașinii, ținându-l pe genunchi. Nu se gândea dacă îi murdărește haina. Nu conta.

La spital, lucrurile s-au mișcat repede. Un medic a recunoscut-o, a dat din cap, a vorbit în șoaptă cu asistentele. Copilul a fost dus de urgență la tratament.

Ion stătea pe un scaun, cu bebelușul adormit la piept și ochii goi.

— O să fie bine — a spus Laura, fără să știe sigur dacă e adevărat.

După câteva ore, medicul a ieșit.

— Ați ajuns la timp. Încă o noapte acasă și putea fi mult mai rău.

Ion a început să plângă în tăcere, cu umerii lăsați, ca un om care n-a mai avut voie să plângă de mult.

Laura s-a așezat lângă el.

— De mâine, nu mai vii la muncă o perioadă, a spus ea.
— Doamnă…
— Nu e o discuție. Îți vei lua concediu plătit. Și un avans de 15.000 de lei.

Ion a ridicat capul, speriat.

— Nu pot primi așa ceva…
— Poți. Și o vei face.

A doua zi, Laura s-a întors la casa de pe Strada Nucilor. De data asta fără tocuri. Fără sacou. Doar cu o sacoșă plină de mâncare și medicamente.

În următoarele săptămâni, a revenit des.

A vorbit cu vecinii.
A chemat un instalator.
A plătit datoriile la întreținere.
A aranjat ca cei mici să primească haine și rechizite.

Dar cel mai important, a stat.
A ascultat.
A învățat.

Pentru prima dată, Laura Munteanu a înțeles ce înseamnă să muncești până la epuizare și tot să nu fie suficient.

După trei luni, a făcut ceva ce nimeni nu se aștepta.

A anunțat un nou proiect.
Nu un bloc de lux.
Nu un mall.

Un program pentru angajații ei.
Ajutor real.
Concedii plătite pentru situații grele.
Sprijin medical.
Salarii corecte.

L-a pus pe Ion coordonator al echipei de întreținere.
Cu un salariu care să-i permită să trăiască, nu doar să supraviețuiască.

Într-o seară, stând pe o bancă în fața casei lui, Laura l-a privit pe Ion jucând fotbal cu copiii.

— Știți ceva? a spus ea încet.
— Ce anume?
— Credeam că am construit totul. Dar abia acum am început cu adevărat.

Ion a zâmbit.

Iar pentru prima dată în viața ei, Laura a simțit că succesul nu se măsoară în clădiri…
ci în oamenii pe care nu i-ai lăsat în urmă.