Un bărbat de 70 de ani se căsătorește cu o fată de 20 de ani

În clipa în care bătrânul se apropie de ea, inima i se strânse ca un pumn. Nu din dragoste, ci din teamă și greață. Însă brusc, tot ce părea inevitabil se opri. Bărbatul, cu obrajii înroșiți de băutură și cu privirea încordată, își duse mâna la piept și căzu pe pat, gâfâind.

Tânăra se ridică speriată. Îl privi cum se zbătea, cum respira greu, iar în câteva clipe liniștea se așternu în cameră. Licoarea pe care o băuse, menită să-i dea putere, îi curmase viața.

Fata izbucni în plâns. Nu era plâns de iubire, ci de spaimă și de neputință. Avea doar 20 de ani și, în loc să își înceapă viața, fusese aruncată într-o colivie de aur care acum se prăbușea peste ea.

A doua zi, vestea morții bătrânului se răspândi în tot satul. Vecinii șușoteau la porți, unii cu milă, alții cu răutate. „Așa pățești când te iei de tinerici, la vârsta asta…”, murmurau bătrânele adunate la fântână.

Familia fetei veni plângând, dar nu din durere pentru ginerele pierdut. Veniseră să vadă dacă averea promisă va fi împărțită sau dacă fata lor va fi alungată cu mâinile goale.

În curtea casei mari, cele trei fiice ale bărbatului se adunară. Îmbrăcate în negru, cu priviri aspre, se uitau la tânăra văduvă ca la o străină. Una dintre ele îi șopti celeilalte:
— N-a trecut nici o noapte și ne-a adus moartea în casă.

Fata, cu ochii roșii de plâns, rămase în prag, încercând să-și găsească locul. Știa că pentru ele era doar o intrusă, o „cumpărătură” făcută de tatăl lor.

Satul era mic și răutățile se răspândeau repede. Oamenii o priveau pe uliță și vorbeau: „A omorât bătrânul… nu cu mâna, dar cu tinerețea ei.” Alții însă simțeau compasiune: „Biata copilă, vândută ca o vită pentru o datorie.”

În acele zile grele, tânăra își găsea liniștea doar în biserica satului. Stătea ore întregi în fața icoanelor, aprinzând lumânări și rugându-se. Nu pentru bătrân, ci pentru ea însăși, pentru libertate. Preotul, văzând-o atât de zdrobită, i-a spus blând:
— Fata mea, Dumnezeu nu îngăduie nimic fără rost. Poate că asta e șansa ta să-ți reclădești viața.

Cuvintele lui îi încolțiră în inimă o speranță timidă.

Într-o dimineață, în timp ce ducea apă de la fântână, o bătrână din sat, cunoscută pentru înțelepciunea ei, se apropie și îi spuse:
— Copilă, ai noroc că n-ai apucat să-ți legi sufletul. Ești liberă acum. Ai grijă de tine și nu mai lăsa pe nimeni să-ți hotărască soarta.

Vorbele acelea îi răsunară în minte toată ziua. Liberă… cuvântul acesta părea imposibil, dar pentru prima dată îl simțea ca pe o realitate.

Fiicele bătrânului, ocupate să împartă averea, nu se sinchiseau prea mult de ea. O lăsaseră într-o cameră mică din spatele casei, ca și cum ar fi fost o slugă. Dar tânăra începu să prindă curaj. Într-o seară, își strânse câteva lucruri într-un ștergar și plecă din casă.

Ulițele satului erau pustii, câinii lătrau în curți, iar luna îi lumina drumul. Nu știa unde se duce, dar știa că nu se mai poate întoarce. Ajunse la casa părinților, unde fratele ei bolnav o aștepta cu un zâmbet slab. Părinții o priveau cu rușine și teamă, știind că banii primiți se vor întoarce împotriva lor.

— Mamă, tată, nu vreau nimic de la voi, doar să-mi dați voie să trăiesc după inima mea, le spuse ea.

Și-a luat fratele de mână și i-a promis că va avea grijă de el. În zilele următoare, și-a găsit de lucru la o familie din sat care avea nevoie de ajutor la câmp. Munca era grea, dar era cinstită și, pentru prima dată, simțea gustul libertății.

Anii au trecut. Vorbele satului s-au stins, așa cum se sting toate bârfele odată cu trecerea timpului. Tânăra, ajunsă femeie în toată firea, devenise respectată pentru hărnicia și bunătatea ei. Își crescuse fratele ca pe propriul copil și, într-o zi, un flăcău din sat, care o iubea în taină încă din adolescență, i-a cerut mâna.

De data aceasta, fata nu mai plângea din resemnare, ci din bucurie. Nunta a fost mică, cu hore jucate în bătătura casei și cu miros de sarmale care plutea în aer. Nu era bogăția bătrânului fermier, dar era dragoste adevărată.

Iar satul, care odinioară o judecase, acum îi privea povestea ca pe o minune. Dintr-o copilă vândută, devenise o femeie puternică, capabilă să-și croiască singură destinul.

Finalul nu fusese cel dorit de bătrânul fermier, dar pentru ea fusese cel mai mare dar: libertatea de a trăi după voia inimii și după obiceiurile simple și curate ale neamului românesc.