Fiica mea are 22 de ani și și-a adus iubitul acasă la cină.

M-am ridicat încet, încercând să-mi țin calmul. Zâmbetul fals pe care-l aveam pe față era singurul lucru care ascundea furtuna ce începea în mine. Am mers spre bucătărie, prefăcându-mă că aduc mai multă apă. În realitate, am scos telefonul și am format 112, cu mâinile tremurând.

Am vorbit cât se poate de scurt și calm, explicând că am motive să cred că fiica mea se află în pericol, dar că nu pot vorbi liber. Operatoarea m-a rugat să las linia deschisă și să vorbesc normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

M-am întors la masă. Mihai râdea fals, încercând să pară amabil. Elena nu-l privea. Se uita în farfurie, mestecând fără poftă.
— Puiul e excelent, domnule Dorin, — a spus el. — Așa gătea și mama mea.
Tonul lui era politicos, dar rece, ca și cum fiecare cuvânt era ales cu grijă.

Am zâmbit și i-am mulțumit, deși inima îmi bătea nebunește. Încercam să câștig timp.
După câteva minute, am auzit un ușor zgomot din curte — semnul că patrula ajunsese.

Am bătut din palme, prefăcându-mă că mi-am amintit ceva.
— Ah, aproape că uitam desertul! — am spus. — Elena, vino puțin să mă ajuți în bucătărie.

Ea s-a ridicat ezitant. Mihai a vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit. Am tras-o ușor de braț și am intrat amândoi în bucătărie.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Tată, te rog, nu face nimic… se enervează repede, a șoptit ea.

Am luat-o de umeri și i-am spus încet:
— Nu mai trebuie să te temi. Ești acasă.

În clipa aceea, s-au auzit bătăi puternice în ușă.
Mihai s-a ridicat brusc, confuz. Când polițiștii au intrat, el a încercat să-și păstreze calmul, dar tremura vizibil. Au vorbit cu mine scurt, apoi l-au luat deoparte.

Elena plângea, iar eu nu știam dacă să mă bucur sau să-mi fie teamă pentru ce va urma. După ce au plecat, a căzut în brațele mele și a izbucnit în hohote.
— Nu mai puteam, tată… mi-era frică să-ți spun. A zis că dacă o fac, o să-mi distrugă viața…

Am strâns-o și mai tare.
— N-are nimeni puterea să-ți distrugă viața. Niciodată, i-am spus.

A doua zi am mers împreună la poliție. Am povestit totul, am depus plângere și, pentru prima dată după mult timp, am văzut în ochii ei ceva ce nu mai văzusem de ani de zile: liniște.

Au urmat luni grele, cu audieri și declarații, dar de fiecare dată i-am fost alături. Încetul cu încetul, Elena a început să-și recapete încrederea, să zâmbească din nou, să-și picteze visele pe hârtie, așa cum făcea în copilărie.

Într-o seară, am găsit-o stând în curte, privind apusul.
— Tată, crezi că o să pot iubi din nou? — m-a întrebat.
— Da, dar de data asta, o să alegi pe cineva care te face să te simți în siguranță, nu doar iubită.

Ea a zâmbit ușor.
Am rămas amândoi tăcuți, privind cerul portocaliu. Era un apus simplu, dar pentru noi însemna un nou început.

Pentru prima dată după mult timp, am simțit că viața ne dădea, în sfârșit, o gură de aer curat.