Mama milionară se micșora pe zi ce trecea

Întrebarea avea să prindă formă într-o seară de joi, când Mihai s-a întors acasă mai devreme decât de obicei.

Ploua mărunt, iar Bucureștiul părea obosit.

A intrat în curte fără zgomot.

Ușa nu scârțâia, dar în acea liniște grea, fiecare pas părea o trădare.

Din bucătărie se auzea vocea Irinei.

— Hai, mai repede, trebuie să termini.

Mihai s-a oprit.

Tonul nu era blând. Era rece. Poruncitor.

S-a apropiat și a privit prin ușa întredeschisă.

Mama lui stătea pe scaun, aplecată, cu ochii pierduți.

Irina ținea o lingură aproape de gura ei.

— Înghite, că nu plecăm de aici, spunea printre dinți.

— Nu pot… mă doare… a murmurat doamna Teresa.

Mihai a simțit cum i se strânge stomacul.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat el.

Irina a tresărit. Lingura a căzut pe masă.

— Ai venit devreme… eu doar…

— Ce e în paharul ăla? a continuat Mihai, apropiindu-se.

Irina a zâmbit forțat.

— Suc. Cu vitamine.

Mihai a luat paharul. A mirosit. A gustat.

A fost amar.

Prea amar.

— Mamă, ce bei tu aici? a întrebat încet.

Doamna Teresa l-a privit cu ochii umezi.

— Ce îmi dă ea… că zice că e bine…

Ana stătea în prag, cu mâinile strânse la piept.

— Domnule Mihai… eu… de mult voiam să spun… a început ea, cu vocea ruptă.

Irina a ridicat tonul.

— Ana, nu e treaba ta!

— Ba e! a izbucnit menajera. Am văzut pastilele. Le-am văzut cum le schimbă. Cum nu mâncați, cum slăbeați…

Irina a pălit.

— E o minciună!

Mihai a deschis sertarul.

Flacoane diferite. Etichete rupte. Doze amestecate.

A simțit cum îi fierbe sângele.

— De ce? a întrebat-o, cu voce joasă. De ce i-ai făcut asta?

Irina a tăcut o clipă.

Apoi masca a căzut.

— Pentru că totul era al ei! Casa, banii, controlul! Tu nu vedeai nimic!

— Era mama mea… a spus Mihai, aproape șoptit.

Ambulanța a venit repede.

Doctorii au spus că a fost la limită.

Câteva săptămâni în plus și n-ar mai fi fost nimic de făcut.

Irina a plecat din casă în acea noapte, cu o geantă și fără să privească înapoi.

A urmat poliția, ancheta, adevărul.

Doamna Teresa a rămas.

Slabă, dar vie.

În lunile care au urmat, Mihai a stat lângă ea.

I-a făcut ceai dimineața.

A scos-o în curte.

A ascultat-o povestind despre flori, despre radio, despre vremuri simple.

Încet, cu răbdare, mama lui a început să se întoarcă.

Nu ca înainte.

Dar suficient.

Într-o dimineață, ea i-a zâmbit.

— Știi… încă vreau să trăiesc.

Mihai a strâns-o de mână.

Uneori, iubirea adevărată nu vine la timp.

Dar când vine, salvează vieți.