O fetiță a venit la o secție de poliție ca să mărturisească o faptă gravă

Agentul și-a scos șapca și a pus-o lângă el, pe bancă. Zâmbea cald, dar privirea îi era atentă. Fetița se uita la el cu ochii mari, roșii de plâns, strângându-și mâinile mici în pumni.

„Cum te cheamă, puiule?”, a întrebat el încet.

„Maria…”, a șoptit ea, cu voce tremurată.

Mama a dus mâna la gură. Era pentru prima dată când Maria spunea altceva decât „vreau la poliție”.

„Bine, Maria”, a spus agentul. „Eu sunt nenea Andrei. Poți să-mi spui ce te apasă?”

Fetița a tras aer adânc în piept, de parcă se pregătea pentru ceva foarte greu. Lacrimile i-au curs din nou pe obraji.

„Am stricat… banii”, a murmurat ea.

În încăpere s-a lăsat o liniște ciudată. Tatăl a făcut un pas înainte, nedumerit.

„Ce bani, iubire?”, a întrebat el.

Maria s-a uitat speriată la părinți, apoi din nou la polițist.

„Banii bunicii… din sertar…”

Agentul Andrei a clipit de câteva ori. Apoi a vorbit calm.

„Spune-mi ce s-a întâmplat.”

Cu pauze lungi și multe suspine, povestea a început să se lege. Cu două zile înainte, bunica îi dăduse Mariei o hârtie de cinci lei să-și ia covrigi de la colț. Copila, curioasă, găsise sertarul cu „hârtii colorate”. Nu știa ce sunt. Le-a rupt, le-a mototolit, unele au ajuns sub pat. Când bunica a căutat banii, n-a mai găsit decât bucăți.

Bunica nu țipase. Doar spusese, tristă: „Of, mamă… ăștia erau banii de pensie.”

Cuvintele acelea au rămas în capul Mariei ca un ecou. Pensie. Bani. Tristețe.

În seara aceea, Maria n-a mai dormit. A doua zi, a refuzat mâncarea. Plângea și repeta un singur lucru: „Trebuie să merg la poliție.”

„De ce la poliție?”, a întrebat agentul.

„Că așa e corect… tati a zis la televizor că cine strică lucruri merge la poliție.”

Ochii tatălui s-au umplut de lacrimi. Își amintea exact știrea.

Agentul Andrei a zâmbit ușor, dar simțea un nod în gât. S-a ridicat și a vorbit cu un coleg. Câteva minute mai târziu, s-a întors cu o foaie, niște creioane colorate și o bancnotă de cinci lei.

„Maria”, a spus el, „uite ce facem. Desenăm ce s-a întâmplat.”

Fetița a desenat o bunică, un sertar și multe hârtii colorate. Apoi a desenat o inimă mare.

„Asta ce e?”, a întrebat agentul.

„Iubire… pentru bunica.”

Andrei a pus bancnota pe masă.

„Ăștia sunt cinci lei. Nu sunt ai bunicii tale, dar sunt ca să înțelegi ceva. Greșelile se repară. Tu ai spus adevărul. Ai venit aici. Asta înseamnă că ești curajoasă.”

Maria s-a uitat lung la bancnotă.

„Nu merg la pușcărie?”, a întrebat speriată.

Polițistul a râs încet.

„Nu, puiule. Pușcăria e pentru oameni mari care fac lucruri rele și nu le pasă. Tu ai inimă bună.”

Mama a izbucnit în plâns. Tatăl și-a trecut mâna peste față, rușinat și emoționat.

Agentul s-a întors spre ei.

„Să știți că ați crescut un copil extraordinar. Rar vezi atâta conștiință la vârsta asta.”

La plecare, Maria s-a întors din ușă.

„Nene Andrei… sunt iertată?”

„Ești”, a spus el. „Și să știi ceva: bunica te iubește mai mult decât orice bani.”

În seara aceea, Maria a mâncat toată ciorba. A dormit liniștită. Iar bunica a primit nu doar cinci lei, ci și o îmbrățișare care a valorat mai mult decât toată pensia.

La secția de poliție, agentul Andrei a rămas pe gânduri mult timp. Uneori, cele mai mari lecții vin de la cei mai mici oameni.