La nunta lui, fiul meu a strigat: „Ieși afară, mamă! Logodnica mea nu te vrea aici.

„Nu-ți aparține nimic.”

Atât am spus. Patru cuvinte. Simple. Tăioase. A urmat o liniște lungă, atât de adâncă încât îi auzeam respirația sacadată prin telefon.

„Cum adică?”, a izbucnit el. „Mamă, nu începe cu prostiile. Ferma e a familiei. E normal să ne dai cheile.”

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. Un zâmbet amar, dar eliberator.

„Ferma e pe numele meu, Andrei. Actele sunt la notarul din comună. A fost a mea înainte să o cunoști pe Alina și va rămâne a mea.”

A început să țipe. Că l-am umilit. Că l-am făcut de râs. Că soția lui nu va uita niciodată. L-am lăsat să vorbească. Ani de zile îl apărasem, îl justificasem, îi găsisem scuze. În dimineața aceea, nu mai simțeam nevoia.

Am închis telefonul când a început să mă amenințe cu avocatul.

În aceeași zi, m-am îmbrăcat simplu și am mers în sat. Lumea știa deja ce se întâmplase la nuntă. Priviri compătimitoare. Șoapte. Dar și ceva neașteptat: respect. Oamenii știau cine muncise pământul acela. Cine se trezea la cinci dimineața. Cine plătise impozitele, salariile, reparațiile.

La notar, am depus actele într-un dosar gros. Am cerut să fie clar: niciun metru de pământ nu se vinde fără semnătura mea. Nicio cheie nu se copiază. Nicio decizie nu se ia peste capul meu.

Seara, m-am întors acasă și am aprins lumina în camera tatălui meu. Am scos cheile de la gât și le-am pus pe masă. Nu mai erau o povară. Erau o alegere.

Au trecut săptămâni. Andrei nu a mai sunat. Am aflat din sat că Alina era furioasă, că făcea planuri pentru pensiuni, pentru bani rapizi. Planuri fără pământ.

Într-o după-amiază, Andrei a apărut la poartă. Singur. Fără costum. Fără zâmbet.

„Mamă”, a spus încet. „Am greșit.”

Nu l-am alungat. L-am ascultat. Dar pentru prima dată, nu m-am grăbit să-l iert.

„Ușa mea e deschisă pentru tine”, i-am spus. „Nu pentru lăcomie. Nu pentru lipsă de respect.”

A plecat cu capul plecat.

În seara aceea, am stat pe prispa casei, cu o cană de ceai cald în mâini. Stejarii foșneau ușor. Pământul era liniștit. Și pentru prima dată, și sufletul meu era la fel.

Nu pierdusem un fiu. Îmi recâștigasem demnitatea.

Și asta, în sfârșit, a fost suficient.