În supermarket, fiica mea a șoptit:

— Doamnă, nu aveți voie aici.

Vocea lui era calmă, dar ochii îi erau atenți, ca și cum știa exact cine sunt și de ce sunt acolo.

Am simțit cum Lia se strânge lângă mine.
— Soțul meu tocmai a intrat pe ușa asta — am spus, cu o voce care nu părea a mea. — Vreau să știu de ce.

Bărbatul a ezitat o secundă prea lungă. Atât mi-a trebuit.

— Mamă… — a șoptit Lia — nu-l lăsa să ne alunge.

Atunci am înțeles. Fiica mea știa mai multe decât credeam. Mult mai multe.

— Domnule — am spus, făcând un pas înainte — fie mă lăsați să trec, fie chem Poliția. Chiar acum.

A oftat, s-a uitat peste umăr și, fără să mai spună nimic, a deschis ușa mai larg.

În spate nu era depozit.

Era un birou improvizat. O masă metalică, un laptop deschis, dosare groase. Și Andrei.

Când m-a văzut, a albit.

— Tu… ce cauți aici? — a bâiguit.

— Exact asta voiam să te întreb eu.

În colțul camerei, pe un scaun, stătea mama lui. Soacra mea. Cu poșeta strânsă la piept și privirea coborâtă.

— Mamă? — am șoptit.

A ridicat ochii. Era obosită. Vinovată.

— Îmi pare rău… — a spus încet. — A zis că e pentru binele tuturor.

Atunci Andrei a cedat.
— Am datorii, bine?! — a izbucnit. — Am pierdut bani. Mult mai mulți decât știi tu. Împrumuturi, hârtii cu datorie… Dacă aflai, ne pierdeam casa!

— Și soluția ta a fost să minți? — am întrebat. — Să-ți implici mama? Să-ți sperii copilul?

Lia a izbucnit în plâns.
— Tata, mi-ai promis că nu mai faci asta…

Cuvintele ei au căzut mai greu decât orice ceartă.

Am respirat adânc.
— Andrei, ai două opțiuni. Spui tot. Acum. Sau pleci din viața noastră.

S-a uitat la mine, apoi la Lia. A înțeles că nu mai are unde fugi.

A vorbit. Despre bani. Despre minciuni. Despre frică.

Când a terminat, era gol pe dinăuntru.

— O să rezolvăm — am spus, calm. — Dar nu așa. Nu pe ascuns. Nu călcându-ne pe suflet.

Am luat-o pe Lia de mână și am ieșit.

În parcare, aerul rece m-a lovit în față. Am simțit că respir din nou.

— Mamă… — a spus Lia — acum e adevărat, nu?

Am zâmbit trist.
— Acum e adevărul. Și de aici, o să fie mai bine.

Și pentru prima dată după mult timp, am știut că pot merge mai departe. Cu fruntea sus.