LUCERO ÎȘI URMĂREȘTE menajera până la CASA ei…

Lucero simțea cum fiecare semafor, fiecare colț de stradă o trage într-o lume străină, de care până atunci se ținuse la distanță. O lume unde praful, aglomerația și grija zilei de mâine erau la ordinea zilei.

Autobuzul se opri într-un cartier mărginaș, unde asfaltul era crăpat, iar casele păreau ridicate cu mâinile goale, fără planuri de arhitect. Copii desculți alergau printre gropi, iar femeile vindeau la colț de stradă porumb fiert și flori de câmp aduse din piață.

Rosa coborî cu pași grăbiți, dar demni. Nu părea să se rușineze de locul acela. Dimpotrivă, ținea capul sus, cu aceeași verticalitate cu care își purta viața.

Lucero trase mașina la marginea străzii și coborî, încercând să nu atragă atenția. Își trase șapca mai jos și porni după femeia care îi fusese alături atâția ani, fără ca ea să știe măcar cine era cu adevărat Rosa.

Au mers pe o alee strâmtă, unde pereții caselor erau acoperiți cu vopsea scorojită și unde mirosul de mâncare gătită se amesteca cu fumul de la sobe vechi. În fața unei locuințe mici, din chirpici, Rosa se opri.

În curte, doi copii stăteau pe o bancă de lemn, împărțind o felie de pâine unsă cu margarină. Zâmbetele lor, deși modeste, aveau o lumină ce o cutremură pe Lucero.

Rosa intră în casă și, pentru o clipă, Lucero rămase nemișcată, cu ochii umezi. Nu era vila luxoasă cu marmură italiană, ci o casă simplă, unde fiecare obiect părea să spună povestea unei lupte.

Din interior se auzi vocea caldă a Rosei:

— Am venit, dragii mei! Haideți să spălăm mâinile și apoi mâncăm!

Copiii alergară spre ea, îmbrățișând-o cu o bucurie sinceră. Lucero simți cum lacrimile îi curg fără să le mai poată opri.

Se sprijini de gardul joasă al curții și își aminti de propria copilărie. Și ea crescuse într-o casă mică, cu miros de lemn ars și cu vecini care-și împărțeau mâncarea la nevoie. Uitase de acea lume, prinsă în vârtejul celebrității și al luxului.

Acum, privind-o pe Rosa, înțelegea că adevărata noblețe nu stătea în marmură sau în covoare aduse din Orient, ci în dragostea pe care o pui pe masă, lângă o farfurie de orez simplu.

Lucero inspiră adânc și intră în curte. Rosa, surprinsă, lăsă din mână lingura cu care amesteca într-o cratiță veche.

— Doamnă Lucero?! — aproape că șopti.

— Am vrut să vă cunosc lumea, doña Rosa — răspunse artista, cu glas tremurat. — Iertați-mi îndrăzneala, dar aveam nevoie să știu.

Ochii Rosei se umplură de lacrimi, dar nu de rușine, ci de emoția de a fi văzută cu adevărat.

— Aici nu e mult, dar e tot ce am — zise ea. — Familia mea.

Lucero se apropie de copii, le mângâie capetele și zâmbi. În acel moment, simți că scena aceea valora mai mult decât toate premiile din vitrina ei.

A doua zi, presa scria despre repetițiile Lucero, despre ținutele pe care urma să le poarte. Dar ea știa că adevărata lecție nu fusese în lumina reflectoarelor, ci pe acea stradă modestă, unde iubirea și demnitatea creșteau dincolo de sărăcie.

Într-o lume unde oamenii judecă după aparențe, Lucero învățase că frumusețea adevărată se ascunde în cele mai simple locuri. Iar de atunci, ori de câte ori Rosa intra în casa ei, Lucero o privea altfel: nu ca pe o angajată, ci ca pe o femeie care purta în sine o forță pe care niciun palat nu ar fi putut-o oferi.

Și, în liniștea sufletului ei, Lucero știa că acea după-amiază schimbase pentru totdeauna felul în care vedea oamenii.