Familia a abandonat-o, lăsându-i drept moștenire doar o vacă

Pașii Valentinei au mers mult timp fără țintă, până când picioarele i-au devenit grele și soarele a început să cadă spre dealuri. Țiganca pășea liniștită lângă ea, trăgând ușor din funie, ca și cum ar fi știut că nu trebuie să se grăbească. Când a ajuns la marginea satului vecin, Valentina s-a oprit. Nu mai avea unde să se ducă.

Un miros de fân proaspăt și lapte cald venea dintr-o curte mică, îngrădită cu scânduri vechi. O femeie în vârstă, cu basma neagră și mâini crăpate de muncă, mulgea o vacă. Când a ridicat privirea și a văzut fata cu valiza și animalul, n-a pus întrebări. A oftat doar și a spus simplu:

„Intră, mamă. Se lasă frigul.”

Așa a ajuns Valentina la tanti Anica. Văduvă de ani buni, trăia din ce producea gospodăria și din pensia mică. I-a întins fetei o cană cu lapte cald și o felie de pâine unsă cu untură. Valentina a mâncat în tăcere, cu lacrimile curgându-i pe obraji fără să le mai poată opri.

În seara aceea, a dormit pe un pat vechi, dar curat. Pentru prima dată de la moartea mamei, n-a visat urât.

Zilele au trecut una după alta. Valentina s-a trezit devreme, a învățat să mulgă, să curețe grajdul, să ducă laptele la colectare. Țiganca s-a dovedit a fi o vacă bună, cu lapte gras. Tanti Anica a vândut brânza în piață, iar banii i-a pus deoparte într-un borcan.

„Pentru tine”, i-a spus într-o zi. „Să ai de-un început.”

Valentina a mers la școală în sat. Îi era greu, era obosită, dar învăța. Seara citea, iar în weekenduri muncea. Oamenii au început s-o cunoască: fata harnică, cu vorbă puțină și spate drept.

Într-o primăvară, a aflat de la un notar din oraș, care venise să-și ia brânză, că actele semnate de mama ei puteau fi contestate. Că un copil are drepturi. Că minciuna, oricât de bine ascunsă, iese la lumină.

Cu banii strânși, cu ajutorul notarului și cu mărturia vecinilor care știau adevărul despre Elena, Valentina a deschis un proces. A durat ani. A plâns. A obosit. Dar n-a renunțat.

În ziua în care judecătorul a citit hotărârea, Valentina avea deja douăzeci de ani. A câștigat. Nu totul, dar destul: o parte din pământ, casa mică de lângă grajd, și adevărul scris negru pe alb.

Radu și unchii ei au plecat cu capul plecat. Nimeni n-a râs.

Valentina s-a întors la tanti Anica și a îmbrățișat-o. A ridicat pe pământul ei o gospodărie curată, cu animale și livezi. Țiganca a murit bătrână, iar Valentina i-a pus o piatră simplă la marginea pășunii.

Dintr-o vacă și o valiză de carton, a crescut o viață întreagă. Nu din răzbunare. Ci din muncă, demnitate și răbdare.

Iar cei care au crezut că o pot lăsa fără nimic au învățat, prea târziu, că uneori cea mai mică moștenire este suficientă ca să ridice un om în picioare.