Soția mea, Irina, a dispărut când fiica noastră avea doar trei luni

Maria a coborât încet de pe canapea și s-a apropiat de mine, ca și cum se temea că imaginea de pe televizor s-ar putea sparge.

„Tati… e adevărat?”, a șoptit ea.
„E mami… nu?”

N-am putut răspunde. Doar am tras-o lângă mine și am strâns-o tare. Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii.

Pe ecran, Irina era mai slabă. Părul ei, odinioară lung și aranjat, era tuns scurt. Avea riduri pe care nu le avea când plecase. Dar ochii… ochii erau aceiași.

Camera era simplă. Un perete alb. O masă mică. Nimic personal. Ca într-un birou sau o sală de interviu.

„Am dispărut fără explicații”, a spus ea. „Știu ce v-am făcut. Știu ce a trebuit să trăiți.”

Maria m-a privit.
„De ce a plecat, tati?”

Mi-am înghițit nodul din gât.
„Ascultăm… și aflăm.”

Irina a respirat adânc.
„În ziua în care Maria avea trei luni, am aflat ceva care mi-a schimbat viața. O boală gravă. Una care m-ar fi lăsat, în câteva luni, fără putere. Fără să pot avea grijă de copilul meu.”

Mi s-a înmuiat genunchii. M-am așezat pe marginea canapelei.

„Doctorii mi-au spus că există o șansă. Un tratament experimental, în afara țării. Dar condiția era să plec imediat. Fără stres. Fără legături.”

Maria se juca nervos cu mâneca pijamalei.
„De ce nu ne-a spus?”, a murmurat.

Irina a lăcrimat.
„Pentru că eram lașă. Pentru că mi-era frică. Mi-era frică să nu mă vedeți slăbind, să nu mă vedeți murind. Și mi-era frică să vă țin pe loc.”

Am simțit furia urcându-mi în piept.
Cinci ani. Cinci ani de tăcere. De întrebări. De nopți în care Maria plângea în somn.

„Am fost izolată. Nu aveam voie să contactez pe nimeni. Tratamentul a durat ani. Au fost luni în care nu știam dacă voi mai trăi până dimineață.”

Maria a început să plângă.
„Mami… eu te-am așteptat.”

Pe ecran, Irina a zâmbit printre lacrimi.
„Știu, puiule. Și în fiecare zi am purtat poza ta în buzunar. Am vorbit cu tine în gând, în fiecare seară.”

A urmat o pauză grea.

„Tratamentul a funcționat”, a spus ea. „Sunt vindecată. Și nu mai pot trăi cu minciuna. Nu mai pot trăi fără voi.”

Maria m-a privit speriată.
„O să vină acasă?”

Am strâns-o de mână.
„Nu știu.”

Irina a privit în jos, apoi din nou în cameră.
„Nu cer iertare ușoară. Știu că poate nu o merit. Dar dacă Maria va dori vreodată să mă vadă… eu voi fi aici. În România. Nu mai fug.”

Televizorul s-a stins.

În casă s-a lăsat o liniște apăsătoare.

Maria s-a cuibărit în brațele mele.
„Tati… tu ai fost aici. Tu nu ai plecat.”

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
„Și n-o să plec niciodată.”

În seara aceea, am închis pentru prima dată cutia cu lucrurile Irinei. Nu din ură. Ci pentru că, pentru prima dată, trecutul nu mai stătea agățat de pereți.

A doua zi, Maria mi-a spus ceva ce n-o să uit niciodată:
„Dacă o să vină… vreau s-o cunosc. Dar tu ești casa mea.”

Și atunci am înțeles că, indiferent ce urma, nu pierdusem totul.

Pentru că, dintr-o dispariție, crescuse ceva mai puternic decât orice minciună:
o legătură care nu putea fi abandonată.