„Dacă reușești să o faci pe fiica mea să meargă din nou, te adopt”, a promis omul bogat

Mihai a oftat adânc. Cinci minute nu însemnau nimic. Cinci minute le dăduse tuturor, de la terapeuți cu diplome strălucitoare până la oameni care jurau că „știu ei un leac sigur”.

A deschis ușa salonului.

Rebeca stătea în scaunul cu rotile, cu mâinile strânse în poală. Avea zece ani, ochi mari și obosiți, prea maturi pentru vârsta ei. Când l-a văzut pe Ionuț, a tresărit ușor.

„Tati…”, a șoptit ea.

„E în regulă”, i-a spus Mihai. „Băiatul ăsta vrea să stea puțin de vorbă cu tine.”

Doctorița a vrut să intervină, dar Mihai a ridicat mâna. Pentru prima dată în doi ani, a simțit că trebuie să asculte.

Ionuț s-a apropiat încet de Rebeca și s-a așezat pe podea, la nivelul ei.

„Ți-e frică de zgomotul ăla, nu?”, a spus el simplu.

Rebeca a încremenit.

„De frâna autobuzului…”, a murmurat ea.

Mihai a simțit cum i se taie picioarele. În ziua în care Rebeca se oprise din mers, fusese aproape lovită de un autobuz pe trecerea de pietoni. Scăpase fizic nevătămată. Așa li se spusese.

„Când l-ai auzit, corpul tău a înghețat”, a continuat Ionuț. „Ai vrut să fugi, dar n-ai mai putut.”

Lacrimile au început să curgă pe obrajii fetiței.

„Eu… am crezut că mor”, a spus ea printre sughițuri.

Mihai s-a prăbușit pe scaun. Pentru prima dată, cineva vedea adevărul.

Ionuț i-a întins mâna Rebecăi.

„Nu te mai urmărește nimic. Ești în siguranță. Uite, încearcă să te ridici. Nu pentru a merge. Doar să stai în picioare.”

Rebeca a ezitat. Apoi, cu mâna strânsă în a lui, s-a ridicat tremurând. Genunchii îi vibrau, respirația i se tăia.

„Bravo”, i-a spus Ionuț. „Atât.”

Mihai a simțit cum îi explodează inima în piept.

A doua zi, Rebeca a mai făcut un pas. Apoi încă unul. Cu lacrimi, cu frică, dar pe picioarele ei.

Într-o săptămână, mergea singură pe holurile spitalului.

Doctorii erau în stare de șoc.

Mihai l-a chemat pe Ionuț în biroul lui.

„Am promis ceva”, i-a spus. „Dacă vrei… te adopt. Ai avea tot ce-ți dorești.”

Ionuț a zâmbit trist.

„Vă mulțumesc, dar nu pot.”

„De ce?”, a întrebat Mihai, uluit.

„Pentru că mai sunt copii ca mine. Și ca Rebeca. Care au nevoie să fie auziți, nu cumpărați.”

Mihai a înțeles atunci cât de sărac fusese, de fapt.

A finanțat orfelinatul. A adus psihologi. A schimbat vieți.

Iar Rebeca, în fiecare dimineață, mergea pe picioarele ei până la poartă, unde îl aștepta pe Ionuț.

Nu ca un copil adoptat.

Ci ca un copil care le-a redat tuturor curajul de a merge mai departe.